Ce m-a invatat un iranian despre toleranta si fericire

Ultima data cand am stat prin couchsurfing la cineva necunoscut acasa, mi-am mai depasit o limita. Una mare, pe care o avem fiecare dintre noi, cei din vest – frica de cei pe care ii consideram foarte diferiti, pentru ca sunt din Orient, sunt musulmani si pluteste asupra lor eticheta terorismului. Dap, am stat la un iranian, insa unul atat de fascinant, incat mi-am luat notite mentale pe tot parcursul discutiilor noastre. Am plecat atat de impresionata, incat scriu astazi pe blog despre el, iar el nici macar nu stie asta. Dar da, am sa-i arat si am sa-l invit sa foloseasca translate 🙂

S-a intamplat in Copenhaga, acum cateva saptamani. Vorbisem putin si inainte de a ajunge si stiam ca impartasim pasiunea pentru dezvoltare personala. M-a rugat chiar sa-i aduc o carte, cea mai misto pe care am citit-o pana acum. Citisem pe profilul lui ca toti oaspetii sai fusesera extrem de incantati: Ramin le gatise, ii plimbase prin oras si fusese o gazda perfecta.

Ne-am intalnit intr-o marti dimineata, cand m-a recuperat dintr-o statie de autobuz unde coborasem gresit. Era inalt, cu tenul un pic maroniu si ochii foarte patrunzatori. Mi-a luat imediat bagajele si mi-a dat manusile lui – „sunt mai calduroase decat ale tale„. M-a condus in apartamentul sau, in care mai locuia cu inca 2 baieti si mi-a prezentat toata casa. Apoi, s-a apucat sa prepare un bol de lapte+cereale+migdale+miere – „asta iti va da energie pentru toata ziua asta friguroasa„.

Ramin este iranian si este unul chiar foarte inteligent. A studiat inginerie aerospatiala in Teheran  si si-a dorit sa plece mai departe, sa studieze in afara si sa vada lumea. In Iran s-a simtit de multe ori sufocat de societatea care pretuieste influenta mai presus de performanta si a fost respins de mai multe ori din elita iraniana. Si nu e singurul lucru care i-a fost refuzat pana acum. Viza lui pentru SUA i-a fost refuzata de mai multe ori, fara vreo explicatie clara, si a ajuns in cele din urma in Copenhaga, unde insa nu a gasit un job de nivelul sau real, ci lucreaza intr-un supermarket, alaturi de alte nationalitati tratate cu acelasi dispret, cu etichete care vizeaza pe absolut oricine, indiferent de valoarea personala, educatie sau abilitati. M-a uimit prin linistea si relaxarea sa, pe care le-am gasit in locul unor frustrari imense, asa cum te-ai fi asteptat cand viata e atat de nedreapta cu tine, doar pentru ca te-ai nascut in tara nepotrivita. „Stii, Anca, poate ca rolul meu nu e sa fiu inginer. Poate ca rolul meu este sa schimb oamenilor perceptia despre Iran. Sa le arat ca suntem oameni frumosi, oameni educati, cu o eleganta regala. Niste veritabili urmasi ai Persanilor„. O, da, avea niste gesturi si o postura deosebite.

La job i se spune „Habibi” si este sufletul echipei. Face tot timpul glume si ii inveseleste pe restul colegilor pakistanezi, indieni, romani. Chiar daca in compania unde lucreaza este incurajata competitia si se fac tot timpul clasamente pe baza vitezei fiecarui angajat, Ramin nu si-a construit niciodata performanta lovind in altii sau profitand de punctele lor slabe. Isi ajuta colegii si e chiar mandru de asta. „Nu cred ca poti reusi cu adevarat facandu-le rau altora‘. Si nu-i deloc un job usor – are ture de 12 ore, de la 4 dimineata, 5 zile pe saptamana, inclusiv weekend. In fiecare seara se intoarce mort de oboseala. Si totusi mai are energie pentru voluntariat – gateste mancare iraniana pentru un ong o data pe saptamana.

Citeste din Coran, dar numai pentru ca il inspira si nu tine sa impuna nimanui credintele sale. Am vorbit foarte linistit despre Dumnezeu si despre viata. „Mi se intampla foarte des si aici ca oamenii sa vorbeasca cu mine si apoi, cand relatia devine mai apropiata, sa o opreasca. Le iau asa cum vin si nu ma supar. Fiecare om are propriile limite„. Nicio judecata, nicio frustare, nicio insulta.

M-a tratat cu respect si mi-a gatit cu smerenie si bucurie. Si-a luat liber 2 zile pe care le-a petrecut cu mine prin oras, pe un frig cumplit, mi-a imprumutat cardul lui de transport si m-a facut sa ma simt ca acasa. Mi-a cerut toate detaliile despre Let`s Do It, Romania! si a ascultat cu atentie povestile despre proteste. M-am simtit ca o regina in casa sa si am simtit permanent admiratia pe care o are fata de femei.

Fiecare dintre noi si-a depasit o limita cand ne-am intalnit. Eu i-am recunoscut ca, in primele ore pe care le-am petrecut impreuna, am fost stresata si aveam in minte o multime de scenarii conturate in mod subconstient, dar si constient de media. Vazusem si un TED Talk recent, in care vorbitorul povestea cum suntem programati sa asociem anumite trasaturi faciale cu negativul si ura. O simpla fata de arab sau de iranian iti poate transmite ideea de pericol, pentru ca nu ai si referinte pozitive care sa balanseze imaginea finala.

Asa mi se intamplase si mie. Fata lui Ramin imi parea amenintatoare, in niciun caz familiara si prietenoasa. creierul meu invatase sa-mi transmita automat, dupa ani buni de stiri tv si online cu agresori arabi, ca anumite trasaturi sunt asociate cu pericolul, chiar daca omul din fata noastra n-a dat vreun semn de agresivitate. Sa vin acasa la Ramin si sa am incredere in el a insemnat pentru mine sa depasesc o voce interioara care suna foarte real – SI DACA E PERICULOS? Aveam toate motivele sa stiu ca nu e, vazusem zeci de recomandari si vorbisem deja cu el de cateva ori. Insa teama mi s-a disipat numai dupa prima discutie live, care a fost chiar despre fricile fiecaruia dintre noi, dar si despre cine suntem noi cu adevarat.

Si el avea preconceptii despre romani – auzise ca fura si ca sunt necinstiti. Si se gandise si ca eu as putea face asta, in timpul in care eram singura in casa. Si a ales totusi sa aiba incredere. Iar asta ne-a salvat pe amandoi de noi insine, de partea aia suspicioasa si tematoare, care nu ne lasa sa il vedem cu adevarat pe omul din fata noastra. Da, partea aia are o intentie pozitiva, de a ne proteja de ce ne poate rani. Insa de aici si pana la a considera un intreg popor ca poseda aceleasi trasaturi negative, ca sunt toti frustrati, plini de ura si dorinta de razbunare este o cale lunga, foarte lunga. Si stiu ca mi-as dori ca alti oameni, din alte tari, sa ma poata vedea pe mine, Anca, cu tot ceea ce sunt eu, nu un ecran pe care scrie „hoti”, „saraci”, „combinatii”, „te va trage pe sfoara”, asa cum romanii sunt vazuti in anumite cercuri.

Da, sunt mandra de mine ca am avut curajul si deschiderea de a-l descoperi pe Ramin, in loc sa-l arunc intr-o mare de oameni „altfel”, cu care „nu e bine sa interactionezi”. Inseamna sa asculti pur si simplu, cu curiozitate si fascinatie si presupune incredere in oameni si in viata. Iar a face un pas catre o persoana foarte diferita de tine este un pas urias in dezvoltarea ta personala.

Ramin m-a invatat sa iau viata asa cum este ea si sa nu ma mai atasez de un anumit rezultat considerat de minte ca fiind cea mai buna optiune. Sa fac limonada din lamaile vietii si sa devin un rezervor de bucurie pentru cei care sunt mai tristi, mai dezamagiti de ceea ce le-a oferit viata si nu reusesc inca sa gaseasca lumina si puterea de a iesi de acolo.

Ramin are un ras molipsitor, chiar daca ar avea o multime de motive sa planga.

Ramin are seninatate in ochi, chiar daca atatea usi au refuzat sa i se deschida.

Ramin ii trateaza pe ceilalti cu bunatate si compasiune, chiar daca altii l-au tratat ca pe un om fara prea mare valoare si au incercat sa-l faca sa ramana intr-un colt.

Ramin alege sa faca viata celor din jur mai luminoasa, in loc sa se considere o victima si sa se planga sau sa condamne.

Toate astea sunt o chestiune de alegere. Nu putem controla ceea ce ne ofera viata. Insa ceea ce este intotdeauna in puterea noastra este cum alegem sa interpretam ceea ce primim.

Ramin, multumesc pentru lectia de umanitate!