Retinerea de a lucra cu cineva e de fapt retinerea de a ne auzi autentic

Adela Iepure a fost unul dintre profesorii mei la scoala de coaching One2Coach si unul dintre preferatii mei, pentru ca a venit mereu cu instrumente si tehnici concrete de coaching, pe care le-am putut aplica rapid si care mi-au dat incredere. Adela este PCC coach si membru in board-ul ICF Romania si lucreaza mult in companii. Asa ca m-am gandit ca ar fi o idee buna sa vorbim despre cum vede ea aceasta profesie astazi, dar si in 10 ani, ce crede despre AI in coaching si cum ar face coaching cu Romania, dar si despre cum trec oamenii prin procesul de schimbare si care sunt tiparele si convingerile pe care ni le instaleaza coaching-ul.

Enjoy!

 

Despre coaching si cautarile oamenilor

Ce este coaching-ul pentru tine?

Vad coaching-ul ca pe spatiu de gandire – tu cu tine mai mult decat tu cu coach-ul. Oamenii sunt deseori in miscare si nu isi dau timp sa stea cu ei, sa reflecteze. Ce cream noi este un spatiu structurat si organizat in care oamenii sa stea de vorba cu ei, sa se asculte si sa isi duca conversatiile pana la capat.

Cum vin oamenii la coaching? 

Sunt doua moduri in care oamenii vin la coaching: unii stiu ce este, sunt constienti ca e un proces care ii poate sprijini intr-o provocare pe care o au acum sau o ambitie pe care vor sa o transforme in rezultate concrete si vin pentru a explora provocarea sau ambitia impreuna cu coach-ul; altii sunt trimisi la coaching de organizatia unde activeaza. Cu cei din categoría a doua trebuie sa faci un pic de educatie, sa clarifici la ce sa se astepte, cum va decurge interactiunea, sa construiesti impreuna cu ei “de ce-ul” pentru a se lasa insotiti.

De ce ar trebui sa se lase insotiti? Am inca multi prieteni rezistenti la a lucra cu cineva, fie in procese de coaching, fie in procese de terapie.

Pentru multi dintre noi, in diferite momente din viata e greu sa ne ascultam, sa stam cu gandurile, temerile, ingrijorarile noastre si uneori cu aspiratiile, ambitiile si sperantele noastre. Fiecare are mecanisme de a fugi de asta – muncim mult, ne umplem viata cu lucruri, suntem aglomerati, ne spunem “n-am timp de mine”. Daca ar fi sa ma uit la retinerea de a lucra cu cineva, e de fapt retinerea de a ne auzi cat se poate de autentic, de a ne auzi modurile de gandire si a ne confrunta si provoca convingerile actuale si “de ce-urile” pentru care nu facem anumite lucruri, nu atingem anumite obiective, nu actionam pentru a transforma anumite aspiratii sau ambitii in realitate.

De ce?

O convingere pe care o aud des sub diverse forme este de tipul “not good enough”. Suntem in tensiune ca n-am facut ce trebuie, suficient, nu suntem acolo unde am putea fi daca ne-am da voie sa ne folosim la maxim potentialul. Unii o pot gestiona foarte bine, in sensul de a-si creiona ambitii, obiective, planuri concrete, iar altii se pricep la a dezvolta mecanisme de aparare ca sa nu simta vinovatie, neincredere, rusine.

Daca ma gandesc la clienti care au fost invitati in procese de coaching de organizatiile din care fac parte, am auzit des verbalizat acest lucru: “nu m-am gandit la asta niciodata”. La intrebari de genul “tu cand iti dai timp cu tine?”, “din tot ce faci, tie ce iti place?”, “daca azi decizi incotro vrei sa te dezvolti, in ce directie e cel mai valoros sa iti investeti atentia, timpul, energia, etc?” stau mult si se gandesc si realizeaza ca au fost pe pilot automat, ca ar fi putut sa isi adreseze si singuri intrebarile acestea, dar, dintr-un motiv sau altul, nu au facut-o. Teama de a lucra cu cineva e uneori, de fapt, teama de nu fi pus in fata unor intrebari pe care nu ni le-am adresat inca sau pentru care nu am formulat inca un raspuns clar.

Si in acest context, vin la coaching si … ce se poate intampla?

Sunt doua lucruri pe care coach-ul le ofera. Primul este acceptare neconditionata: ascultare activa, prezenta de calitate, incredere. Coach-ul este acolo pentru mine, nu ma judeca, e curios sa afle cine sunt in acest moment al vietii mele si asta ma ajuta si pe mine sa ma vad.

Al doilea lucru este un proces structurat care ma ajuta sa imi duc conversatiile pana la capat, sa stau in procesul de gandire pana cand traduc intentia, ambitia, dorinta intr-un obiectiv concret, o decizie clara si un plan care sa ma ajute sa o transform in realitate. Un coach antrenat ofera aceasta proces structurat care face conversatia eficienta si misca oamenii catre rezultate concrete.

Cu ce teme vin oamenii la coaching? Mi se pare ca e inca o mare ceata referitor la coaching, chiar printre oameni deschisi la dezvoltare personala. E o profesie noua. La terapie, e mult mai clar. 

Nu mai este totusi o profesie noua, sunt peste 20 de ani de cand exista coaching-ul ca si profesie oficiala cu standarde si de cand exista o entitate globala, International Coach Federation, care vegheaza asupra acestei profesii. Pentru unii clienti insa, da, e un serviciu nou, pe care nu l-au mai incercat si nu stiu cum si cand sa il foloseasca. Coachingul opereaza cu lucruri intangibile, de genul emotii, ganduri, aspiratii, experiente personale, ambitii si senzatia este ca este dificil sa pornesti, nu stii de unde sa apuci lucrurile, e dificil sa definesti cateva teme, intentii sau obiective pe care sa le explorezi apoi in prezenta unei persoane necunoscute.

Totusi, sunt doua momente in care pot apela la coaching: poate ca sunt intr-o etapa in care cine am devenit astazi trebuie redescoperit, poate ca am fost pe pilot automat, nu m-am mai intrebat de ceva timp care sunt punctele mele forte, ce ma limiteaza, cum suna convingerile mele actualizate, ce din tot ce fac imi da energie, de unde imi vin emotiile pozitive, care imi sunt valorile mele astazi, ce vreau sa fac in continuare, care mi-e misiunea. Sau poate am primit feedback-uri de la cei din jur, fie ele pozitive sau negative, si nu le recunosc si am nevoie sa le explorez pentru a le integra. Asta este unul din scopurile coachingului: constientizare/autocunoastere – rescrierea naratiunii personale cu cuvinte potrivite azi, acum.

Un al doilea moment este cel in care stiu foarte clar cine sunt si de ce sunt capabil si vreau sa fac ceva – am o intentie, o ambitie, o aspiratie pe care vreau sa o indeplinesc si coach-ul ma ajuta sa trec prin procesul  de schimbare, astfel incat sa transform ideea in rezultate concrete. Acesta este al doilea scop al coachingului: dezvoltarea/schimbarea.

Sigur ca apare intrebarea: “de ce nu fac singur lucrurile astea?” Multi oameni poti face asta singuri si sunt multi care aleg sa o faca si o fac foarte bine, cu rezultate foarte bune pentru ei. In acelasi timp, noi, oamenii, suntem maestrii ai amanarii, distragerii, ai renuntarii. Un coach ne tine responsabili in acest proces al autocunoasterii si dezvoltarii si ne sprijina in momentele critice, ajutandu-ne sa devenim mai prezenti si mai constienti de cum ne tinem de obiectiv, care ne sunt tiparele: cum invingem propriile limitari, cum gestionam momentele provocatoare sau disconfortul atunci cand lucrurile nu ies asa cum le-am gandit sau planificat noi, cum si ce invatam despre noi in timp ce suntem pe drumul catre obiectiv.

Poti sa imi dai cateva exemple de obiective ale clientilor cu care ai lucrat in ultima perioada?

O tema recurenta este cum gestionez relatii. O alta este cum fac fata tranzitiilor si schimbarilor. Daca ma uit la frecventa, sunt teme care apar des, fiind evident formulate in termeni de obiective diferit de clienti, in functie de momentul si contextul in care se misca.

Cum ma asez mai bine in relatia cu copilul adolescent, ce pot face diferit acum fata de ce am facut inainte? Cum lucrez cu un manager pe care nu il respect din perspectiva competentei si nu il vad ca pe un superior? Cum reusesc sa ii conving pe oamenii din echipa sa ma urmeze cand in mod natural stilul meu nu este unul directiv? Cum pot sa ii conduc pe fostii mei colegi, acum cand am fost promovat managerul lor? Cum imi construiesc relatii cu noii stakeholderi odata cu promovarea pe un nou nivel managerial sau executiv pentru a putea avea impact? Cum fac fata tranzitiei intr-o promovare laterala si cum castig increderea oamenilor din divizia nou preluata in conditiile in care nu sunt expert in zona respectiva de business? Cateodata apar dilemele etice: eu cred sau sunt intr-un fel, am un anumit fel de a face lucrurile, iar organizatia sau pozitia in care sunt imi cer sa fiu altfel decat sunt, sa actionez impotriva valorilor mele personale – cum ma pozitionez astfel incat sa nu fiu impotriva mea, dar nici a sistemului din care fac parte? Cum abordez lucrurile astfel incat sa nu generez conflicte nici in interiorul meu dar nici in relatiile cu stakeholderii mei? Cum facilitez transformarea organizationala catre ceva in care nu cred 100%, fara sa imi pierd motivatia sau fara sa pierd oamenii din echipa?

In toate aceste situatii ambele componente despre care vorbeam: autocunoasterea si dezvoltarea sprijina clientii sa faca fata mai bine, mai eficient provocarilor pe care le au.

Ce povesti ne spunem cel mai des si nu ne ajuta?

O poveste care nu ne ajuta este “Eu sunt ok si ceilalti nu accepta ca sunt ok asa cum sunt”. Poate parea ciudat, dar de exemplu daca o persoana primeste in mod constant feedback-ul ca atitudinea, modul de abordare sunt agresive, ca oamenii se tem si persoana continua sa isi spuna “asa sunt eu”- poate ca povestea asta se intoarce impotriva ei, pentru ca nu reuseste sa vada si alte perspective. Iar in coaching asta facem, ajutam persoana sa integreze feedback-ul si sa isi asume faptul ca poate sa invete indiferent de varsta, moment, context si chiar e necesar sa o faca pentru a se adapta. Suntem “work in progress” in orice moment al vietii noastre, putem reconfigura convingeri, putem adauga abilitati sau practica atitudini noi.

La polul opus, un alt set de povesti e cel in care imi spun “nu sunt destul”.

Multi oameni nu isi pun in valoare punctele forte, nu se fac vizibili, nu isi onoreaza ambitiile si intentiile, nu isi dau voie sa actioneze cu toata energía de care sunt capabili pentru ca isi spun “nu sunt suficient”, “nu am destul”, “cine sunt eu sa…..”. Am auzit chiar ieri intr-un context de invatare: “As putea fi un speaker bun, daca as avea experienta. Acum nu pot sa ma expun, n-am experienta”. De cata experienta ai nevoie si cand stii ca ai ajuns acolo, sa fii un speaker “bun”? Si cum poti, cu experienta pe care o ai acum, sa vorbesti totusi in fata unui public si sa reusesti sa ai un impact, sa ii influentezi pe oameni? Persoana care a exprimat asta era prinsa in acea capcana, nu se expunea pentru ca isi spunea ca nu are suficienta experienta, dar fara expunere nu va capata experienta.

Care sunt convingeri sau povesti care ne sustin pe care le instaleaza coaching-ul?

O convingere sau un fel de a ma uita la lucruri pe care l-am antrenat in coaching este “exista mai multe perspective si toate pot fi adevarate in acelasi timp”. Uneori e si “asa” SI “opusul” si poate e SI “altfel”. Depinde din ce unghi te uiti, cu ce lentila, din ce perspectiva. Cand iti instalezi mindset-ul asta  de tip “si-si” nu “ori – ori” nu mai esti asa de atasat de punctul tau de vedere si esti mai deschis in a iti flexibiliza convingerile. Nu infirmi pozitia celuilalt, ci mai aduci niste perspective sau niste unghiuri care pot fi simultan adevarate. Esti mai deschis la invatare.

O alta convingere este ca drumul catre ambitiile, dorintele, obiectivele noastre va fi intotdeauna o calatorie in necunoscut, in afara zonei de confort, si inevitabil ne va pune fata in fata cu “puterile” noastre, dar si cu “limitele” noastre, pe care e nevoie sa le flexibilizam.

Cum imi aleg coachul?

Am nevoie de o persoana in care sa pot avea incredere si care sa fie competent in ceea ce face. Recomandarea este sa ne ducem catre persoane verificate de cineva care stie sa se uite la ce e important. De aceea recomand sa alegeti un coach cu certificare (care a facut o scoala serioasa, a trecut printr-un proces de evaluare independent). Evident, ma pot uita la recomandari, vreau sa stiu ca dincolo de titluri si certificari, coach-ul pe care il aleg a avut niste rezultate cu alti clienti pe care i-a insotit anterior.

Un lucru pe care il recomand clientilor ori de cate ori ma duc intr-o organizatie este sa vada mai multe persoane. In diverse momente si in functie de obiective e posibil sa aiba nevoie de altceva sau altcineva. E posibil ca coach-ul cu care am lucrat acum 2 ani sa nu mai fie cel potrivit astazi. Daca sunt intr-o perioada de autocunoastere, vreau sa explorez care sunt valorile mele, unde am ajuns, am nevoie de o persoana mai calda, empatica, care sa imi ofere un spatiu de siguranta si sa ma ajute in procesul de autocunoastere. In cazul acesta relatia este cea care primeaza, sa ma simt confortabil alaturi de persoana care ma insoteste. Cand am nevoie sa misc lucrurile si sa trec la actiune, sa ma mobilizez, am nevoie de o persoana mai provocatoare, care sa ma scoata din zona de confort si sa ma insoteasca in acel spatiu.

Ce ai invatat despre oameni de cand faci coaching?

Pe de o parte, exista niste asemanari in provocarile sau ambitiile oamenilor. Lucrand cu multi oameni incepi sa vezi ca temele sunt similare, ca se inscriu in niste tipare sau jocuri/dinamici. Aici ma ajuta sa ma folosesc de anumite metodologii sau instrumente ca sa facilitez procesul de autocunoastere si dezvoltare (de exemplu metodologii care explica cum trec oamenii prin procesul de schimbare sau altele care explica cum ajung oamenii in relatii de la la tipare constructive la unele distructive, etc.)

In acelasi timp, invat foarte mult de la oamenii cu care lucrez: se intampla des sa plec dintr-o sesiune de coaching inspirata de curajul, ambitia sau indrazneala clientului meu, de faptul ca o persoana vine cu o solutie super creativa si imi spun: “eu cum de nu m-am gandit la asta in felul acesta?”. Sunt martora unor emotii, ganduri si ambitii care ma inspira foarte tare, simt ca si eu ma dezvolt alaturi de oamenii pe care ii insotesc.

Cum trec oamenii prin procesul de schimbare?

Inainte de a avea claritate, exista o stare de confuzie pe care o aud foarte des exprimata cu cuvinte diferite: “sunt in deriva”,” “sunt total pierdut”, “ma simt ca pe nisipuri miscatoare” “nu stiu de unde s-o apuc”, “nu mai stiu cine sunt”, “nu pare sa imi iasa nimic acum”. Oamenii au tendinta sa evite aceasta stare de confuzie, deturnandu-si atentia spre altceva sau renuntand pur si simplu. Ce am invatat despre procesul de schimbare este ca, cu cat iti permiti sa te confrunti cu aceasta stare de disconfort si sa stai in ea, cu atat schimbarea pe care o poti genera este e mai autentica si mai profunda. Starea de confuzie este o etapa naturala si precede momentul de claritate, inovatie sau creativitate. Am invatat asta uitandu-ma la clientii mei care se confrunta cu schimbarea dar si explorand procesul creativ in alte domenii. De exemplu urmaresc cursuri de pe platforma Masterclass si, daca asculti ce povestesc scriitori, chefi, actori, muzicieni referitor de procesul creativ – ei confirma ca starea de flow (productivitate sau creativitate maxima) este precedata  este o stare aiurea, cu multa confuzie si mult disconfort, iti vine sa fugi de ea. Doar ca, atunci cand te prinzi ca precede etapa creativa, iti permiti sa stai acolo si sa lasi “noul” sa se construiasca.

Daca revin la procesul de coaching, conversatiile de coaching sunt initiate deseori in momente de genul asta de confuzie si disconfort sau genereaza prin provocarea perspectivelor asemenea stari. Senzatia ca cineva e acolo cu mine, ca nu sunt un ciudat pentru ca simt ce simt – pentru ca in starea aceea de confuzie imi pot spune multe despre mine – imi da posibilitatea sa ma relaxez si sa las lucrurile sa se clarifice, ideile sa se conecteze si solutiile sa apara.

Si apropo de tipare de relatii distructive?

Lentila folosita cel mai des de mine pentru a ajuta clientii sa vada si sa isi inteleaga tiparele este triunghiul dramatic din Analiza Tranzactionala  – victima, agresor, salvator. E simplu de inteles, oamenii recunosc rapid ce rol joaca si constientizarea si invatarea se pot produce rapid. Daca ar fi sa ma uit la dinamica relationala, cum ajung oamenii in relatii distructive, o explicatie este ca incearca sa isi acopere niste nevoi (atentie, vizibilitate, intelegere) si cer aceste lucruri in moduri nepotrivite. Ce facem noi in coaching este sa intoarcem atentia de la cum sunt ceilalti si de ce sunt ei vinovati la ce e la capatul tau de relatie, ce faci tu, in ce fel tu “recrutezi oamenii” pentru diverse jocuri si dinamici. Sa producem constientizare si sa ajutam clientul sa ia decizii mai bune si mai ecologice pentru intregul sistem, sa practice alte atitudini pentru a genera alte rezultate in relatiile care acum sunt provocatoare.

Referitor la faptul ca sunt tot mai multi oameni care se fac coachi, si eu aveam impresia din afara ca e demonetizata aceasta meserie si asta m-a oprit ceva timp sa ma apuc de coaching. Ce parere ai despre ideea asta ca “toata lumea se face coach”?

Acum cativa ani toata lumea facea cursuri de formatori si acum vad doar o mana de oameni selectati de piata, nu sunt atat de multi formatori buni, profesionisti desi acum cativa ani aveam impresia ca vor fi mult prea multi. O mica parte din cei formati au reusit sa ramana in piata, sa faca un business din abilitatile lor si sa isi construiasca un brand personal pe rezultate.

Fenomenul este similar si cu coaching-ul. Ce s-a intamplat in ultimii ani este ca numarul de scoli care produc absolventi este mai mare si asta poate da impresia ca se umple piata. Doar ca tot piata selecteaza. Nu toti absolventii unor programe de formare vor reusi sa transforme abilitatile construite intr-un business. Dincolo de capacitatea ta de construi conversatii eficiente cu un client, a fi un profesionist in zona asta inseamna sa stii business development, sa ai o masinarie de personal branding si marketing in spate sau sa fii parte dintr-o retea care te poate sustine si poate face partea de promovare pentru tine.

De partea cealalta, celor care spun ca sunt prea multi coachi pe piata, le-as spune ca depinde la ce te uiti. Imi aduc aminte cum era inainte de revolutie, cand cafeaua era greu de gasit si erau putini consumatori. Acum poti bea oricand o cafea foarte buna si numarul celor care o fac a crescut exponential. Poti spune ca e multa cafea pe piata? E o nevoie care s-a construit pe masura ce oamenii au devenit din ce in ce mai educati in zona asta. Piata de coaching este la fel, in crestere. Pe masura ce oamenii cresc in nevoia lor de autoactualizare si nevoia de servicii care sustin oamenii in demersul lor de dezvoltare o sa creasca. Tot mai multi oameni isi vor alege un partener care ii pune sa reflecteze asupra valorilor, motivatiilor lor, scopurilor lor.

 

Despre piata de coaching si mediul corporate

Cum crezi ca va arata in 10 ani piata de coaching in Romania?

Nu stiu cum va arata. Ce sper eu e ca din ce in ce mai multi profesionisti vor invata sa lucreze la nivel mai mare, nu doar la nivel individual ci si cu grupuri si organizatii. Societatea romaneasca are nevoie de profesionisti care sa faciliteze dialoguri de grup intre entitati, organizatii, medii diferite si cred ca coachii de echipa pot fi niste facilitatori extraordinari pe procese de care societatea are nevoie: sa puna oamenii impreuna si sa construiasca dialoguri autentice, aliniere si colaborare.

Crezi ca fiecare persoana va avea un coach personal in 10 ani?

Nu, nu toata lumea. Cred ca multi oameni vor vedea normal ca, in anumite momente din cariera sau din viata personala sa caute sprijin, un partener care sa ii ajute sa isi clarifice lucruri sau sa treaca peste niste perioade de tranzitie. Coachingul este pentru persoane care sunt mature emotional, isi asuma responsabilitatea pentru viata lor, sunt ambitioase, vor sa progreseze.

Ce crezi despre AI in coaching? Eu cred ca rolurile ca cel de coach vor fi cu atat mai valoroase, pentru ca ne vor pastra umanitatea.

Am citit recent un articol despre un cognitive assistant care sprijina medicii sa descopere cancere rare. Mi-a placut cum puneau problema – uneori, modul in care AI e adus in conversatie e ca un potential pericol, iar in studiul de caz pe care l-am citit AI era o super oportunitate: acest congnitive assistant face posibil ca un medic, oricat de bun ar fi, care nu a intalnit o speta pur si simplu pentru ca e foarte rara, sa poata da un diagnostic precis. Acest cognitive assistant te ajuta sa fii la fel competent in diagnostic ca o persoana care a vazut “n” cazuri de genul acela, sa fii la fel de bun ca cel mai bun medic din acea nisa.

Daca fac o paralela, si in coaching, pe masura ce lucrezi din ce in ce mai mult, incepi sa te intalnesti cu teme similare si intrebarea pe care mi-am pus-o este daca nu cumva pe teme recurente nu ar putea exista o formalizare a procesului, o automatizare a lui. Imagineaza-ti un cognitive assistant care a invatat din conversatiile celor mai buni coachi din lume, cu siguranta ca procesul si structura conversatiei oferite de acesta vor fi foarte eficiente. Iar tehnologia si inteligenta colectiva intotdeauna vor fi superioare individului, nu vad imposibila existenta unui coach virtual in viitor. Eu una as lucra cu un cognitive assistant in coaching, daca as sti ca asta ma ajuta sa am o precizie mai mare, sa identific mai bine tipare si sa am o strategie mai eficienta in obiectivele mele sau cu clientii mei.  Sau as integra in munca mea noile tehnologii, de exemplu neurofeedback, daca as sti ca asta imi sporeste eficienta si ma ajuta sa obtin rezultate mai bune cu clientii mei.

Chiar si partea de emotie, de empatie?

Partea de empatie ar putea fi o limita, dar si aici am dubii – in esenta, si modul in care simtim empatia in relatie cu o persoana e predictibil si poate fi replicat. Si atitudinile si replicile care sa il faca pe un om sa simta atentie, grija, incredere, empatie in relatie cu un coach pot invatate, replicate si imitate de un robot. Imi pare rau sa spun asta, dar chiar cred ca e asa. Am vazut de curand la o conferinta despre design thinking o aplicatie de tip “dating” care functioneaza deja in Japonia in care persoanele pe care le accesezi sunt doar “avataruri”, “roboti”  care au invatat din conversatii reale cum sa ii faca pe oameni sa simta emotiile unei interactiuni reale de pe o platforma de dating. Utilizatorii se indragostesc de niste avataruri, simt emotii, simt empatie. Mintea noastra e usor de pacalit.

Suntem mai aproape decat credem de integrarea noilor tehologii chiar si in profesia noastra, the future is already here!

Si atunci ce ne mai ramane, ca specific uman?

Asa cum ne asteptam ca in alte domenii inovatia sa faca diverse meserii sa dispara, e posibil ca si coaching-ul sa fie una din ele. S-ar putea, de ce nu, ca o inovatie sau o inventie sa faca conversatia dintre doi oameni la o masa, cum stam noi acum, inutila. Neurofeedback, brain-computer interface, cercetarile recente legate de substantele psihedelice, toate sunt deja realitate si pot crea disruption si in domeniul nostru.  Unele lucruri sunt deja accesibile oricui, de exemplu device-urile de neurofeedback, care te ajuta sa antrenezi si apoi accesezi stari de flow sau atentie maxima exact atunci cand ai nevoie. Poate ca o sa traim momentul in care n-o sa mai ai nevoie de coach pentru ca te vei conecta la internet si iti vei face doar un update la programele din creier. 😊

Sau poate nu va mai fi nevoie de 10 sedinte de coaching pentru ca o doza de LSD, care poate in viitor va fi legala si larg utilizata, iti va permite sa “reconfigurezi sinapsele” si asta iti va rezolva dilema cu care te confrunti.  Ce ramane specific uman? Sper eu etica cu care aducem tehnologia in relatiile umane.

Lucrezi des cu mediul corporate. Cu ce provocari vin astazi companiile?

O tema pe care o aud des in organizatiile unde lucrez este aceasta a schimbarii. Pe de o parte, organizatiile sunt invitate sa se schimbe: la nivel de structura, procese, produse, pentru ca nu mai pot ramane competitive altfel.

In acelasi timp, oamenii din aceste organizatii au nevoie de o oarecare stabilitate, asa functioneaza creierul nostru, trebuie sa simtim ca unele lucruri raman la fel. In perioada asta organizatiile comunica mult despre ce e nevoie sa se schimbe dar nu comunica suficient ce va ramane la fel si oamenii simt multa presiune, anxietate si sunt intr-o permamenta stare de alerta cu privire la viitor. Nu mai stiu ce o sa fie, nu stiu daca ceea ce au invatat pana acum nu va deveni inutil intr-un an sau doi, pentru ca poate a aparut o noua tehnologie sau pentru ca o automatizare va face pozitia respectiva sa dispara din organigrama, nu mai stiu unde e autoritatea sau la cine sa se raporteze pentru ca se lucreaza foarte des in structuri de tip matrice, etc.

In acest context oamenii din organizatii au nevoie de instrumente care sa ii ajute sa faca fata stresului si presiunii. Aud oameni care minimizeaza importanta unor tehnici care au aparut mai recent si care par  “doar o a moda” – de exemplu mindfulness, dar care acopera o nevoie reala. Daca te uiti la lucruri sistemic, in conditiile in care totul pare sa se schimbe in jur, am nevoie de mecanisme mai puternice care sa ma ajute sa pastrez echilibrul interior. Cum vorbeam mai devreme, nu cred ca acum sunt multi coachi pentru ca nevoile oamenilor si organizatiilor se duc in zona asta: cum construim schimbarea, dar in acelasi timp cum le oferim oamenilor niste instrumente care sa ii sprijine sa faca fata acestor schimbari. Serviciile de tip coaching, terapie, tehnici de relaxare si alte servicii de tip wellbeing devin absolut necesare.

Simt ca oamenii vor sa traiasca tot mai mult doua valori – libertatea si autenticitatea, chiar fiind angajati intr-o companie. Din exterior, mi se pare ca e o mare nevoie in acest sens. Cum se vede de la tine aceasta evolutie, tu lucrand in mediul corporate?

Daca privesti lucrurile zoom out, faptul ca oamenii isi pot permite sa ceara autonomie, vor sa lucreze in felul lor, sunt asertivi in a-si exprima nevoile vine si dintr-o presiune a angajatilor in acest moment al pietei muncii din Romania. A fost o perioada in care nu gaseai locuri de munca, asa ca, atunci gaseai unul, faceai multe compromisuri ca angajat, ba chiar acceptai chiar si unele comportamente abuzive. Acum, balanta s-a modificat in favoarea angajatilor, e mai usor de gasit un loc de munca, pe anumite nise chiar foarte usor, nu sunt suficienti oameni pe cata nevoie e, asadar compromisurile pe care oamenii sunt dispusi sa le faca sunt mai putine. Oamenii sunt mult mai fideli nevoilor lor. Contextul macro face posibila exprimarea nevoii de autonomie, nevoii de a te dezvolta si de a progresa in ritmul impus de tine si nu de altii. Cand exista frica in sistem, oamenii nu se mai uita la asta, ci se intreaba doar cum sa isi mentina locul si pozitia. Deci da, cred ca acum e un moment in care oamenii au mai mult spatiu de a isi exprima autonomia.

Legat de intrebarea despre autenticitate, nu sunt convinsa ca tendinta este la modul general inspre autenticitate, in sensul in care inca vad multi oameni care mai degraba imita, care sunt usor de influentat, ceea ce nu e neaparat rau, imitarea poate duce la progres daca replicam lucrurile si comportamentele bune. Exista, insa, si un segment care a ajuns la o maturitate emotionala, la acel nivel de siguranta care permite manifestarea autentica.

Cum ai face coaching pentru clientul Romania?

Daca ar fi un client organizational, primele lucruri la care as lucra ar fi niste procese care sa reconstruiasca increderea, adica dialog intre entitati de orice fel cu interese aparent diferite. In societatea romaneasca exista multa critica si judecata, nu ne ascultam, ne etichetam, nu stim sa colaboram, sa construim aliniere si aliante.

Daca dialogul asta ar fi posibil – oameni aparent diferiti sa se stea sa se asculte, asa s-ar construi increderea.

Daca ma uit cu ochelari optimisti, vad cum ong-urile au inceput sa se aseze impreuna la aceeasi masa, sa construiasca initiative de tip retea, iar ele duc societatea inainte. Deja se intampla lucruri, insa e nevoie de mai multe initiative similare, de o perioada mai lunga de colaborare pentru ca aceasta sa devina noua normalitate si ceea ce se construieste sa devina sustenabil.

Esti parte din ICF (International Coaching Federation), despre care am aflat cu bucurie, pentru ca eu cred ca e nevoie de standarde ca in orice alta profesie. Ce face ICF pentru industria de coaching?

Toata munca din capitolul ICF Romania este realizata de voluntari. Din membership-ul platit, ICF Global face studii despre piata, ceea ce ajuta la evolutia industriei, creaza si promoveaza standardele profesiei, fiind vocea membrilor sai.

La nivel local, suntem intr-o etapa in care avem tot mai multi absolventi de scoli de coaching, care apoi devin membri, iar ICF Romania se asigura ca au oportunitati de dezvoltare continua. Aducem constant oameni valorosi in Romania prin webinars, intalniri lunare sau la conferinta anuala. Este o etapa de consolidare, in momentul in care toata comunitatea creste in eficienta, impact, rezultate si clientii nostri o sa cumpere mai mult servicii de coaching.  Anii trecuti ne-am concentrat pe comunicarea in interior, catre profesionisti, si asta a crescut numarul celor care s-au dus catre o evaluare pentru o cerificare internationala si numarul scolilor care si-au acreditat programele. Acum incepem sa ne ducem catre exterior: in saptamana internationala a coachingului membrii nostri ofera coaching pro bono pentru ca din ce in ce mai multi potentiali clienti sa experimenteze acest proces. De asemenea anul acesta am initiat si primul proiect Ignite, unde profesionisti seniori sustin prin servicii de coaching pro-bono persoane care pot avea impact major in domeniul educational – beneficiarii sunt directorii de scoli.

Ce i-ai recomanda cuiva care a facut o schimbare de cariera in zona de human development, cum sa isi construiasca un brand personal?

Cand faci o schimbare nu e ca si cum renunti la cine erai inainte, sunt multe competente transferabile. Un titlu nou nu sterge ce ai fost anterior. In orice domeniu, oamenii care inoveaza, care aduc elemente creative sunt oamenii care vin din alte domenii si aduc paradigme noi. Deci poti aduce valoare adaugata in coaching indiferent de unde vii. Ce din ce ceea ce sunt, din ceea ce stiu, pot sa sustina noua cariera sau sa ma ajute sa ma asez in piata pe o nisa potrivita mie. As recomanda unei persoane care face o schimbare in cariera catre zona de human development sa isi acorde timp, singura sau alaturi de un coach pentru a intelege care sunt toate competentele, experientele, punctele forte pe care le are de oferit si cum arata ele in forma unor produse care sa acopere nevoi individuale sau organizationale reale.

 

Despre Adela

Care a fost o schimbare importanta in viata ta?

In 2014 am avut oportunitatea de a pleca pentru 6 luni la Viena, intr-un moment in care simteam deja ca sunt de patru ani pe aceeasi pozitie si ca vreau ceva mai mult. Uitandu-ma acum in urma, daca nu plecam la Viena, plecam din organizatie, dar nu cred ca aveam curajul sa plec pe cont propriu.

Viena m-a ajutat pentru ca a fost prima experienta singura, numai eu cu mine. Ceva s-a intamplat acolo, am stat mult cu mine, am reflectat asupra ce vreau si cum vreau sa muncesc, am venit inapoi si nu m-am mai regasit deloc in vechea pozitie, iar dupa alte 6 luni am plecat din companie. Nu aveam nimic gandit, programat, stabilit, dar am avut rabdare cu mine si asta mi-a dat ragaz sa construiesc ceva potrivit mine, in regim de freelancing. Acum fac parte din mai multe sisteme flexibile, Human Invest, One2Coach si am cateva alte proiecte personale.

Ce convingeri ti-ai schimbat in ultimii ani despre lume si viata, ce ai adoptat nou?

Aveam o convingere ca siguranta vine din predictibilitatea financiara. Aveam un job, un salariu fix si era o frica mare sa ma duc in zona de freelancing unde nu exista aceasta predictibilitate.

Ce am descoperit este ca sunt doua zone din care vine siguranta: pe o parte vine din interior. Au fost luni in care am castigat putin si nu aveam vizibilitate cu privire la proiecte viitoare. Aparent, daca ma uitam, as fi putut sa spun ca o sa fie rau si, cu toate astea, aveam o stare de incredere si optimism. Ce am realizat e ca stabilitatea e ceva cu foarte multe nuante, nu vine din a sti ca peste sase luni veniturile o sa fie la fel. Era ceva din mine, stiam ca o sa fie bine daca continui sa fac ceea ce faceam.

Un alt nivel de stabilitate vine din retelele din care faci parte. O doza de siguranta venea din interactiunea cu oameni, chiar si proiecte de voluntariat, faptul ca eram activa imi dadea senzatia ca lucrurile sunt ok, faceam lucruri cu sens.

Apoi, cand oamenii incep sa te cunoasca in rolul nou, siguranta vine si din faptul ca in anumite momente oamenii te acceseaza fara sa mai faci tu push. Chiar daca astazi primesti un “nu” de la un client, cand nevoia lui devine pregnanta, daca esti pe lista lui de optiuni, maine poate fi “da”. Nu ma mai sperie usile inchise cum ma speriau inainte. Nu ma mai stresez cand nu imi ies proiecte azi, stiu ca o sa iasa maine.

Care sunt ritualurile tale pentru o stare buna?

Yoga – cu cat stiu ma asteapta o perioada intensa, cu atat sunt mai motivata sa fiu fidela practicii mele. O practic acasa – imi aseaza mintea, imi da multa energie si incredere, ma ajuta a ma simt bine cu corpul meu. In perioada asta imi notez cat de des fac, ma ajuta sa imi dau seama care sunt temele, activitatile si proiectele care ma distrag sau ma deturneaza de la practica mea. E usor sa pui presiune si, daca nu ai facut doua, trei zile, o saptamana sau chiar doua sa zici ca nu e potrivita ca practica pentru tine sau sa te invinovatesti. Sunt momente cand imi e mai usor sa fiu perseverenta si perioade cand alte lucruri devin mai importante si le iau ca atare. Dar chiar si in perioadele aglomerate, cand revin la practica mea, e o sezatie de regasire si de bine.

Ce carti sau autori ai face cadou oricui, oricand?

Irvin Yalom – este un autor care mie imi da o senzatie de conectare cu mine. Imi plac cartile de povesti: “Calaul dragostei”, “Mama si sensul vietii”, “Efemeridele”, le-am citit de mai multe ori si le-am recomandat sau facut cadou cu drag. Am invatat de la Yalom multe despre mine dar si despre construirea relatiei cu clientul, imi place mult cum reflecteaza el asupra relatiei. Imi place mult si Malcom Gladwell, pentru felul in care construieste povesti si reuseste sa conecteze informatii si lumi diferite.

Pe cine admiri, pe cine urmaresti?

Il urmaresc pe Alain de Botton, filosof contemporan, fondatorul “School of Life” pentru ca uneori pune in cuvinte lucruri asupra carora si eu am reflectat si regasesc perspective comune sau uneori pune pe masa intrebari sau perspective care ma suprind si ma fac sa reflectez. Imi place mult la el faptul ca ia teme aparent banale din viata de zi cu zi, le despica in patru si le da semnificatie.

Imi amintesc la un moment dat, cand calatoream mult, ca luam cina singura intr-o seara intr-un restaurant de hotel, unde nu mai era nimeni in afara de ospatarul care ma servea, niciun alt client. Ma simteam inconfortabil si ciudat. Am citit apoi un articol in care Allain de Botton reflecta exact asupra acestui moment si am simtit atata usurare, nu eram singura, si altcineva se confruntase cu aceleasi provocare aparent banala dar semnificativa pentru mine atunci. Abia astept sa ii citesc noua lui carte “The School of Life – An emotional education”, trebuie sa imi ajunga zilele astea.

Cine e Adela acum?

Interesant este ca, intr-un alt interviu acum cativa ani, m-am definit prin roluri cand am primit intrebarea asta. Acum, multe dintre rolurile pe care le-am numit atunci nu mai sunt… Vad rolurile acum pe termen scurt sau limitat… E o intrebare grea asta, “cine e Adela acum?” … Cred ca am nevoie de un coach 🙂

Sunt intr-o etapa in care incep sa ma reasez dupa multe schimbari profesionale si personale. Am fost si eu intr-o tranzitie si am iesit din ea cred eu mult mai impacata si mai conectata cu mine, ma accept mai mult decat inainte si imi provoc mai des credintele de genul “n-o sa fac niciodata”, “n-o sa fiu niciodata”, dar intr-un mod bland, ecologic pentru mine si un pic mai asezat si asumat. Imi place sa invat lucruri noi si sa ma provoc si ma bucur mai mult acum de calatorie decat de rezultate.