“Ce prost am fost!!!” / “Numai eu puteam sa fac una ca asta…” / “Nu sunt in stare nici macar sa…”. Iti suna cunoscut? Cam de cate ori pe zi te biciuiesti?
Te-ai gandit vreodata cum ar suna dialogul tau interior daca ar fi sa-l scrii sau sa-l spui cu voce tare, ca pe un discurs?
Aud atat de des cuvinte de biciuire la adresa propriei persoane, venind de la mai toata lumea din jurul meu, incat mi-am facut un obicei sa le atrag atentia sa se opreasca. Ma doare pe mine durerea lor, pentru ca stiu cat de mult rau isi fac singuri. Daca aceste ganduri ajung sa fie verbalizate, oare ce-o fi in interiorul acelei persoane? Oare cata negativitate, furie, ura chiar fata de propria persoana se ascunde in interior?
Majoritatea dintre noi chiar nu avem nevoie de dusmani si critici
Cumva, cred ca asa am fost crescuti, vocea critica a unuia sau a ambilor parinti a rasunat constant in urechile noastre pe tot parcursul copilariei. Ne-a certat, ne-a pedepsit, ne-a facut sa ne simtim fara valoare (ceea ce, probabil, li s-a intamplat si lor, la randul lor). Mi se intampla des sa aud o poveste despre parinti nemultumiti si copii care s-au straduit, ani de-a randul, sa le faca pe plac, fara rezultat. Acum, adulti fiind, pastreaza vie vocea critica, pe care si-au insusit-o si pe care o lasa sa-si faca de cap. O voce plina de venin, care otraveste si propaga energia negativa.
Ne descurcam atat de bine la a ne da in cap, la a ne face singuri sa credem ca nu meritam nimic bun sau ca meritam pedepsiti, incat cei din jur nu fac decat sa ii amplifice vocea. Si, oricum, cei pe care ii avem nu fac decat sa reflecte criticul interior, cel mai acerb si cel mai dur. De ce ai face asa ceva?
OPRESTE-TE!
Imi doresc sa existe mai multa iubire fata de propria persoana in jurul meu. Mi-as dori sa ne iubim mai mult, noi pe noi, pana sa ajungem sa ii iubim si pe altii. De unde sa dai daca nu ai? Ar fi minunat ca oamenii sa constientizeze ca a-ti vorbi urat, a te trata ca pe ultimul om, a te condamna pentru orice mica greseala nu te ajuta deloc, ci doar amplifica negativitatea in lumea in care traim si afecteaza starea noastra interioara.
Primul pas catre iubirea de sine este sa pui stop acestui dialog interior nociv
- Cu asta incepi: nu te mai biciui cand nu te ridici la inaltimea asteptarilor tale, fii vigilent la discursul negativ si plin de invinovatire si propune-ti sa surprinzi in fapt orice tentativa de a-ti da in cap singur. Si vor fi multe, asa ca aceasta abilitate trebuie antrenata. Am printre prietenii mei oameni care au ajuns, dupa ce si-au propus sa nu se mai bicuiasca, sa se surprinda in timp ce-si adreseaza vorbe grele si sa se opreasca in mijlocul propozitiei. Mare realizare, o dovada de constienta autentica.
- Apoi, trateaza-te cu mai multa blandete. Pentru ca discursul negativ trebuie inlocuit cu unul incurajator si plin de putere. Ce faci atunci cand vezi un copil foarte speriat, care nu se mai poate opri din plans? Il iei la palme? Tipi la el? Sau il iei in brate si ii vorbesti cu bunatate si caldura, cautand sa-l linistesti? Cu totii avem in noi un copil infricosat, uneori chiar terifiat ca va pierde iubirea sau ca i se va intampla ceva rau. Cum reactioneaza adultul din tine atunci cand il descopera?
- Nu in ultimul rand, acorda-ti mai mult credit! Uneori devine insuportabila neincrederea in propriile forte pe care o vad in jurul meu la atat de multi oameni. “Eu sa reusesc sa pun pe picioare afacerea asta? Niciodata!”, “Nu sunt in stare sa tin discursul asta!“, “Eu nu sunt suficient de bun ca sa reusesc“. Este absolut incredibila lipsa de sustinere pentru noi insine, lipsa de incredere ca putem reusi, ca suntem pregatiti si perfecti asa cum suntem. De la cei mai mici la cei mai mari, ma doare efectiv faptul ca, in loc sa ne fim fanii numarul 1, ne suntem de multe ori dusmani. Copii timizi, care abia ridica capul si scot un cuvant, adolescenti carora le e frica sa greseasca, adulti care se critica la cea mai mica scapare. Suntem atat de concentrati pe ceea ce nu merge bine, pe defectele noastre, pe care le exacerbam, ca nu mai vedem lucrurile pozitive pe care ceilalti le iubesc la noi. Ce-ar fi sa-ti faci o lista cu lucrurile care-ti plac la tine si s-o pui prin casa? Prietenii mei se intalnesc cu ea prin fiecare camera din apartamentul meu 🙂
In interiorul tau se afla cea mai pretioasa fiinta pentru tine – TU!
Hei! Daca nu tu, atunci cine te va ajuta cand simti ca esti intr-o situatie fara scapare? Daca nu esti acolo tu pentru tine, cine crezi ca va fi oricand, la orice ora din zi sau din noapte? Esti cu tine 24 de ore din 24, asa ca fa pace cu fiinta din interiorul tau si fa tot ce poti ca sa va imprieteniti. Cam asta e tot ce ai, la finalul zilei: pe tine. Asa ca investitia in tine si in aceasta relatie este extrem de pretioasa si importanta.
Cu aceasta realizare, ca ma aduc pe mine peste tot, am inceput, usor, usor, s-o iubesc pe Anca. N-a fost deloc simplu si este un proces care dureaza deja de ceva vreme. In timp, au incetat biciuirile si lucrez cat pot de tare sa gestionez fiecare situatie in care simt vinovatie si furie si simt impulsul de a readuce “biciul” in peisaj.
Descopar tot mai des lucruri care imi plac de mor la mine, sunt tot mai constienta de ceea ce pot aduce valoros in lume, ii pot zambi fetei din oglinda cu sinceritate. O dovada de iubire de sine este si acest blog, pentru ca are in spate convingerea ca aceste insight-uri merita impartasite si apreciate. Un proiect ongoing, proiectul celei mai importante relatii din viata mea: relatia cu mine insami.
Ce ai zice sa-ti incepi propriul proiect chiar acum?
© Anca Banita