Free life / Revelații

Nu mai vreau sa fiu “ocupata”. Si nici sa muncesc 8 ore pe zi

separator
Posted on / by Anca
Reading Time: 5 minutes

“Si, ce mai faci? Sunt foarte ocupat, nu imi vad capul de treaba!”.

Toata lumea in jurul meu este extrem de ocupata, aproape tot timpul. Ca sa nu mai zic de mine… am atat de multe de facut, ca nu stim cum sa ne mai sincronizam calendarele, eu si prietenii mei super busy. O intalnire de azi pe maine? No way, poate doar martea viitoare daca poti…

Acum cateva luni, la o sesiune de terapie, i-am spus terapeutului ca sunt foarte obosita. Chiar nu intelegeam de ce! La o analiza un pic mai in profunzime, in ultimele saptamani muncisem de dimineata pana seara, 8 ore zi sau mai mult, alergasem la un semi-maraton, nu avusesem niciun weekend liber, pentru ca mersesem la workshop-uri, calatorisem sau alergasem. Urmatorul weekend liber? Nu in urmatoarea… luna. M-am speriat. Mi-am dat seama ca alergam in continuu, sa tot bifez activitati, iar corpul meu incepuse sa se resimta. Am promis ca dupa luna aia, n-o sa mai fac nimic pentru o vreme. Am planuit un weekend de “nimic” si chiar m-am tinut de el.

Uneori, am senzatia ca ne-am facut un titlu de glorie din acest “ocupat”, care ne face sa ne simtim speciali, ne mangaie ego-ul pentru ca suntem “in demand”. Daca prezenta noastra este ceruta, inseamna ca suntem foarte de succes, nu-i asa? Ce om de succes are mult timp liber?

De la un timp, apreciez timpul liber, nu ocupatul

Cand cineva imi spune ca nu-si vede capul de treaba, pentru mine nu mai e ceva de admirat. Sa ai tot timpul ocupat spune despre tine si lucruri mai putin vizibile, dar foarte importante: ca nu stii sa te organizezi si esti ineficient, ca nu stii sa delegi si faci micromanagement sau ca ti-ai asumat voluntar mult mai mult decat poti duce, pentru ca nu stii sa spui “nu”. Sau vorbeste despre o nevoie extrema de a demonstra ca esti important si cautat, sau despre un gol fara sfarsit pe care vrei sa-l umpli cu lucruri in calendar. Poate fi chiar vorba despre o dependenta de “busyness”. Cam cum sunt workaholics, asa sunt si oamenii astia mereu busy. Fac multe lucruri, all the time.

Eu nu mai cred de ceva timp ca TREBUIE sa muncim 8 ore pe zi. Si nici ca a fi mereu ocupat este o conditie inevitabila pentru ca viata sa fie frumoasa sau cu sens. Mult timp m-am simtit o ciudata ca gandeam astfel de lucruri, pana cand mi-am gasit tribul si am inceput sa-l citesc pe Tim Ferris cu 4 Hours Work Week. La inceputul cartii, el explica de ce am ajuns la acele 8 ore pe zi, in timpul revolutiei industriale. S-a deschis pentru mine o lume intreaga, iar frame-ul asta 9 to 5 nu mai e relevant. Eu nu vreau sa muncesc 8 ore pe zi. Si nu vreau nici sa fiu vesnic ocupata. Si mai cred ca asta e posibil.

Consider, din ce in ce mai mult, ca aceasta conditie de 8 ore pe zi este o fantoma tinuta in viata doar de convingerile a foarte multi oameni ca asa “trebuie” sa arate viata. Acest busyness este o boala care a pus stapanire pe mintile noastre. Doar ca nu e adevarata. Exista o multime de locuri in lumea asta mare unde oamenii muncesc mult mai putin si mult mai rar. Am cunoscut in Vietnam un tip care munceste 2-3 ore pe zi. Am prieteni care lucreaza cateva ore pe saptamana. Niciunul dintre ei nu e milionar. Doar a ales sa caute alte optiuni.

De ce cred ca acest 8 ore pe zi e doar un bullshit?

Pe de-o parte, pentru ca nu suntem la fel de productivi in fiecare zi. Am perioade in care imi vine sa ma uit pe pereti si perioade cand sunt extrem de creativa. Am zile in care am extrem de multa energie si zile cand nu m-as ridica din pat. De ce sa uniformizam creativitatea cu un program fix?

Pe de alta parte, oamenii oricum nu muncesc atat de mult. Am pierdut sirul conversatiilor despre cum angajatii pierd timpul la birou, in social media sau cu colegii, pentru ca sunt neimplicati, nu le place ce fac sau, oricum, nu au chiar asa de multe de facut. Foarte multi oameni chiar nu fac nimic tangibil si, at the end of the day, cati dintre ei fac cu adevarat ceva util, care schimba lumea in bine? Cu toate astea, suntem extrem de ocupati. Oare cu ce? Cu meeting-uri la care oamenii intarzie si apoi stau toti cu ochii in telefon? Cu mailuri irelevante? Cu speech-uri la care audienta a adormit? Cu task-uri boring, pe care le uram din suflet, pentru ca nu intelegem contributia noastra reala?

Ne mentinem ocupati pentru ca ne e frica

Daca esti atat de ocupat, probabil ca esti important, iar, la final de zi, poti pune capul pe perna multumit cu cat de multe ai bifat de pe to do list. Zgomotul, graba, somnambulismul pe care le vedem in ochii tuturor zi de zi in drum spre job, ascund, de fapt, o mare frica. Frica de a te intalni cu tine, odata ce ai pus stop tuturor activitatilor care te impiedicau sa te vezi si sa simti. Ne e tare frica sa ramanem singuri cu noi si facem orice sa evitam asta. De ce? Pentru ca atunci cand ramai cu tine, ies din dulap toti monstri pe care pana atunci ii tineai adormiti. Sunt prea ocupat ca sa ma ocup de ce ar conta cu adevarat.

Eu nu mai vreau sa fiu ocupata

Sa fac mai putine lucruri zilnic. Sa imi negociez timpul pe care il petrec intr-un proiect. Sa am timp sa ma uit pe pereti. Sa merg la o plimbare intr-o pauza. Sa lucrez dintr-o cafenea. Sa ma opresc cand ma dor ochii de la monitor.

Sa petrec mai mult timp cu oamenii pe care ii iubesc. Sa am seri cu mine in care nu fac absolut nimic important.

Sa vad cu adevarat oamenii pe langa care trec pe strada. Sa spun “buna ziua” si “cum e ziua dumneavoastra?” vanzatoarei de la Mega. Sa ma deschid pentru ca si oamenii sa ma vada pe mine. Sa fiu curioasa despre oamenii cu care ma intalnesc la coada la paine sau cu care locuiesc in bloc.

Sa ma retrag din lume din cand in cand, sa nu fiu disponibila ore bune zilnic sau plec perioade mai lungi de timp doar ca sa schimb peisajul nu este un capriciu, ci mai degraba o conditie ca sa fiu fericita. Spatiul, linistea pe care le lasi sa se aseze, aduc o cu totul alta perspectiva. In decembrie, cand am fost in Filipine, la atatea mii de km departare de Romania, am putut, in sfarsit, sa-mi vad viata intreaga si sa inteleg ce nu functiona si ce aveam de facut in continuare. Asa am decis sa-mi iau timp pentru scris.

In liniste imi vin ideile, in liniste ma pot reconecta la cine am devenit. Spatiul ma ajuta sa vorbesc cu mine. Din liniste si nefacut nimic s-au nascut atatea idei marete – marul lui Newton,  Evrika din cada lui Arhimede. “Time and quiet should not be luxury items”. Pentru mine sa muncesc mult, foarte mult, 8 ore pe zi, nu mai este o virtute.

Poate sunt lenesa. Si eu as gandi asta, daca as fi in continuare unul dintre oamenii super-busy. Mai degraba, as spune ca aleg timpul in favoarea banilor. Imi doream inca de acum ceva ani sa scap din corporatia care ma tinea prizoniera 8 ore / zi, fara sa inteleg de ce. Si, asa cum se intampla mereu, daca iti doresti ceva suficient de mult, se si intampla. Acum, e mai important sa stiu ca pot fi flexibila cu timpul meu, ca pot sa decid cand sa muncesc si cand sa nu.

Life is too short to be busy.

 

 

 

 

 

 

Related Posts

12 Comments

  • Carmen sErbu
    03/07/2018

    Perfect de acord, totusi, ma gandesc ca doar trecand prin terapie poti ajunge la o asemenea concluzie si poti constientiza de fapt ce insemna viata, ce e fericirea si ce anume conteaza, din pacate, majoritatea fug de terapie si traiesc repetitiv acele ‘8 ore pe zi’ si cam atat!
    Foarte frumos articolul, mi-a placut sa-mi vad cumva gandurile puse pe hartie de altcineva😊!

    Reply
    • Anca
      03/08/2018

      Multumesc mult! Cred ca tot mai multi ajung sa inteleaga ce am scris si eu, cu terapie sau prin alte metode.
      Multumesc pentru comentariu si te mai astept pe aici!

      Reply
  • Daniela
    03/18/2018

    Super articol! Ma ghidez după principiile astea și de 4 ani lucrez cât vreau, unde vreau. Viata este mai mult decât munca noastră 🙂 Nu mai sunt ocupata decât cu Viata 😁

    Reply
    • Anca
      03/18/2018

      Ce frumos suna asta – “Nu mai sunt ocupata decât cu Viata”! bravoooo!

      Reply
  • Razvan Teodorescu
    03/18/2018

    …cam cate ar fi de comentat!Dar,bravo,inca un corporatist cade “victima” dorintei de eliberare!Oare cum ar fi,asa,ca si exercitiu de imaginatie,daca toti corporatistii ar deveni “victimele”acestei eliberari?Tu,eu,casuta plimbareata si inca cativa am invins frica si ne-am eliberat si….asta e vestea buna!…cam cate ar fi de comentat!
    S-avem o zi frumoasa!

    Reply
    • Anca
      03/18/2018

      Inclin sa cred ca daca multi oameni ar avea dorinta asta de libertate si s-ar lupta sa o aiba, s-ar schimba sistemele in care traim, fie ca sunt companii, institutii sau tari cu totul 🙂

      Reply
  • mIHAELA
    03/21/2018

    Am ieșit din sistemul corporatist (bancar) acum 5 ani, simțind că nu mai este ceea ce vreau eu. După fix 20 de ani de muncă acolo. Mi-am urmat pasiunea pentru limba engleză. La 40+ ani, am făcut pasul ăsta, mi-am schimbat complet cariera (deși îmi plăceau și finanțele) și nu regret nimic! Am prietene care mă ascultă când le povestesc ce bine e, îmi spun că sunt o curajoasă. Așa o fi. Eu am simțit că nu mai pot.
    M-am înscris la un masterat de limbă engleză pe care îl termin curând, cursuri la zi și, în 5 ani, mi-am format o bază de clienți recurenți.
    N-am fost la terapie și n-am (cel puțin acum) nevoie. Sunt obișnuită să meditez și să-mi iau timp pentru mine, făceam asta și în „fosta viață”. Nu mai sunt nervoasă, nu-mi mai descarc nervii pe familie. Am lucrat și de la o terasă vara, și dintr-o cafenea, și la București și prin alte orașe… Mă bucur câ pot să-mi iau o zi liberă în timpul săptămânii și mă gândesc cum ceilalți muncesc, am uitat cum e traficul de 7.30-8 dimineața, indiferent de vreme.
    Singurul dezavantaj este că acei clienți se bazează pe mine și eu nu îi pot refuza când vin cu câte un proiect. Și se întâmplă să vină mai mulți simultan :))) Și atunci să te ții nopți albe și cafele fără număr.
    Dar nu regret nimic. Am avut oferte să mă întorc în „sistem” anul trecut și m-am bucurat foarte mult că am putut să le refuz. Nu-mi poate da nimic sistemul care să înlocuiască viața mea de acum. Oamenii fericiti citesc și beau cafea 😀

    Reply
    • Anca
      03/22/2018

      Super poveste si bravo pentru curaj, Mihaela! Libertatea si flexbilitatea nu se compara cu absolut nimic 🙂
      Te mai astept pe aici!

      Reply
    • mihaela
      03/24/2018

      Buna, Mihaela. Am citit comentariul tau in care m-am regasit complet. Am 35 de ani, iar anul trecut am decis sa renunt la mediul corporatist intrucat ma imbolnavisem. M-am inscris la o a doua facultate, pentru ca la fel ca tine, am o pasiune pentru limbile straine, studiez Franceza-Engleza si sunt foarte fericita cu alegerea facuta. Cu toate astea, ma mai lovesc si de prejudecati de genul “facultate la 35 de ani?”, “ce ai de gand sa faci la batranete fara pensie?”, “ai renuntat la un job asa bun ca sa faci facultate?”, “din ce traiesti pana termini facultatea?”. Si muuulte altele. La inceput si pe mine m-a speriat decizia pe care am luat-o, dar cand vad cat de libera ma simt in fiecare zi, realizez ca am facut cea mai buna alegere pentru mine!

      Reply
  • mihaela
    03/24/2018

    Felicitari, Anca! Minuat articol!

    Reply
  • Anca
    03/25/2018

    Multumesc mult, Mihaela, si felicitari pentru curaj!

    Reply
  • Mirona
    04/05/2018

    Foarte bun articolul tau si ma regasesc complet in ceea ce ai scris. Ne lovim de mentalitatea asta din pacate si daca ar fi mai multi oameni care sa gandeasca la fel ca tine, cred ca ar fi si mai multi oameni fericiti. Insa de multe ori ne constrangem singuri, ne punem piedici in a obtine ceea ce ne dorim, ceea ce ne-ar face fericiti, din teama de a fi altfel si de a renunta la “siguranta”. Recunosc ca sunt in stadiul asta si eu, insa vreau sa ma mut in “tabara” cealalta, descrisa de tine, sa ma implic si sa pun pasiune in ceea ce fac, in ceea ce cred, simtind ca traiesc cu adevarat, si nu ca trece viata pe langa mine. 🙂

    Reply

Leave a Reply

Pin It on Pinterest