Ce am învățat despre minte după 10 zile de deconectare și 10 ore de meditație pe zi (și cum ajută meditația să luăm controlul înapoi)

Recent, am fost la un retreat Vipassana, despre care am povestit mai multe aici. A fost una dintre cele mai grele experiențe din viața mea și asta pentru că am fost față în față cu mine. Când nu ai absolut nimic de făcut, când nu ai unde să fugi, ești față-n față cu mintea ta. În majoritatea timpului facem orice să ne ținem ocupați și să fugim de noi, cum am mai povestit aici.

Ei bine, mintea mea era o minte neîmblânzită, pe care nu o controlam foarte bine. O minte care fugea tot timpul, care alerga de la o notificare pe whatsapp la o idee venită pe care voiam s-o notez și tot așa. Nu reușeam să mă concentrez ore bune pe ceva decât rar, eram des (și mă lăsam) întreruptă de diverse telefoane și notificări. Știi cum e, pentru că și tu trăiești la oraș, conectat permanent la tehnologie și oameni.

În primele zile mi-am dorit minut de minut să fug. Mi-am dorit să renunț la această provocare pe care mi-o luasem singură. Era un absolut chin să îmi aud în continuu gândurile pline de frică, să nu pot gestiona deloc mintea care-mi dădea tot felul de motive pentru care ar trebui să plec.

Am reușit să ajung până la capăt doar pentru că, într-un final, după multă suferință, am reușit să iau controlul asupra minții mele. În acest proces de 10 zile, în care am meditat 10 ore pe zi, am avut timp să-mi observ mintea, să înțeleg cum funcționează, să negociez cu ea și să ne împrietenim, să realizez că eu sunt mai mare decât ea. Iată ce am aflat din acest proces de observare continuă:

Mintea se teme de necunoscut și caută foarte mult familiarul

În primele minute când am ajuns, totul mi s-a părut înfricoșător. Am simțit că am ajuns la închisoare, izolată în munți, iar tot ce îmi era drag și familiar mi-a fost luat într-o secundă: conexiunea cu cei dragi, accesul la tehnologie și distracțiile de tot felul (filme, social media, discuții cu necunoscuți) și comunicarea cu cei din jur de la centru. Totul era nou și dintr-o dată. Este un șoc mare pentru minte, care încearcă să se întoarcă la ceea ce cunoaște. Este valabil pentru orice activitate nouă ne propunem să începem. Trebuie să ne așteptăm la asta, trebuie să știm că va exista această etapă de respingere totală și dorință de a fugi, pentru că e prea greu. Prea greu înseamnă, de fapt, disconfort în adaptare la ceva necunoscut și are loc natural, dacă rămânem acolo suficient de mult timp. Mintea este motivată de frică și va face orice să ne scape de ce crede ea că e înfricoșător sau nesigur. Acest scop este de multe ori util, pentru că ne ferește de situații periculoase, dar, în același timp, trebuie să fim foarte atenți la mesajele pe care le trimite. De multe ori, frica nu are un fundament real și, dacă nu suntem conștienți, o vom crede automat.

Mintea vrea să facă mereu ceva, să obțină un rezultat

Al doilea șoc primit a fost pentru că nu aveam nimic de făcut. În prima zi, cea de adaptare, nu puteam decât să dorm sau să mă plimb într-un perimetru îngust de câțiva metri. M-am simțit îngrozitor, pentru că mintea se simțea inutilă.“Ești ceea ce faci” este o afirmație pe care o primim de la societate și pe care o credem adevărată. Cine sunt eu dacă nu fac nimic?

Mintea este obișnuită să urmărească un rezultat și îi place să fie pusă la treabă. Total neașteptat pentru ea este să fie pur și simplu observată și liberă de orice job.

Și știi ce se mai întâmplă atunci când nu ai nimic de făcut? Timpul trece extrem de greu. Fiecare secundă pare infinită. Și de aici suferința teribilă, pentru că pare că nu se va termina niciodată.

Sunt mai mult decât mintea mea. Fiecare dintre noi este

În primele zile am dus o negociere dură cu mintea mea. În 80% din timp aveam impresia că eu sunt ea, că toate motivele pe care le primesc de la ea sunt ale mele. Și m-a luat pe toate părțile: locul este neprimitor, oamenii sunt ciudați, am alte lucruri mai bune de făcut acasă, nu sunt o masochistă să mă chinui singură, de bunăvoie, am și alți prieteni care au mai abandonat, trebuie să-mi recunosc limitele.

Am vorbit cu ea cu blândețe. Eram de acord cu toate motivele care erau gata să mă copleșească. I-am promis că plecăm dacă în 1-2 zile e la fel de rău. Dar cine vorbea cu mintea mea? Acesta a fost primul moment când mi-am dat seama că sunt mai mare decât ea. Că nu sunt ea. Că multe din lucrurile pe care mi le spune s-ar putea să nu fie adevărate. Că am nevoie să o strunesc, să o stăpânesc, să o ajut să-mi fie instrument de evoluție, nu de tortură.

Am avut zeci de discuții cu ea, în care mi-a spus că îi e frică. Și că trebuie să plecăm, din motivele x y și z. De fiecare dată, o ascultam și îi spuneam că o înțeleg. Iar și iar și iar. Un proces dificil și obositor, de care nu eram niciodată sigură că va mai funcționa și data viitoare.

Dacă ceva pare copleșitor, sparge-l în bucăți mai mici

Gândul că voi rămâne 10 zile, la început de tot părea un SF. Mintea mea era în refuz total, așa ceva era de neconceput, nu avem cum să rezistăm această eternitate. Așa că nici nu i-am impus că vom sta. Am stabilit împreună că rămânem 2-3 zile și apoi mai vedem. Am împărțit perioada de 10 zile în 3 bucăți. Vineri seara (după primele 3 zile), duminica seara (după primele 5 zile) și joia următoare (finalul cursului și al celor 10 zile) erau cele 3 milestone-uri. Așa am obținut colaborarea minții pentru prima perioadă, care a fost și cea mai grea și cu cele mai mari șanse de a renunța.

Mintea are nevoie de pattern-uri. Creează unul, atunci când nu există unul

După 2-3 zile mă simțeam un pic mai bine, pentru că începusem să creez un pattern minim, acolo nu exista nimic. Știam cum arată o zi și începusem să o umplu cu cele câteva activități existente: trezit la 4.30, mers la baie și îmbrăcat, mers la masa, culcat, mica plimbare, meditația de fermitate, meditația de observare a respirației. Asta a ajutat ca mintea să se simtă un pic mai confortabilă și să colaboreze. E vorba de control: când lucrurile devin predictibile, mintea se relaxează.

Dacă te pierzi în gânduri negative, îți va fi tot mai greu să ieși din ele

În primele zile mă pierdeam în gânduri negre minute bune (ce or face ai mei și dacă au pățit ceva, dacă nu reușesc să rezist, dacă pățesc ceva etc). După un timp, m-am prins că îmi făcea foarte mult rău, pentru că ajungeam la scenarii complicate, care îmi provocau și mai multă negativitate. Dacă ai un gând negativ, nu-l lăsa să devină un adevărat film (sunt, de cele mai multe ori, doar fabulații) și educă-te să te prinzi când faci asta. Cum ai realizat, cum schimbă focusul, scoate-te de acolo, altfel ești un sclav al minții tale pline de frică.

Observarea minții prin meditație te ajută să te dezidentifici de ea

Nu degeaba toți înțelepții din toate timpurile recomandă meditația ca instrument neprețuit de evoluție. A medita este o practică de control al minții, pentru că îți cultivă starea de Observator. Cei de la Vipassana  numesc această stare Equanimity și înseamnă să poți să observi toate senzațiile din corp, toate emoțiile pe care le simți ca urmare a unui stimul exterior (cuvintele cuiva, o imagine, un sunet) fără interepretări și etichete de plăcut/neplăcut. Înseamnă să te educi să nu mai reacționezi impulsiv și inconștient și să faci, de cele mai multe ori, mai mult rău. Înseamnă să creezi un spațiu între stimul și răspuns, care va fi astfel conștient, constructiv și asumat. Înseamnă să nu-ți mai lași mintea să o ia pe câmpii, ci să acționezi dintr-un loc pe care îl alegi (când este ales conștient, locul va fi mai degrabă unul plin de iubire, înțelegere etc).

Timp de 10 zile, am meditat timp de 10 ore pe zi, cu pauze, desigur. Sesiunile erau de cate 1 oră sau 1 oră și jumătate și tot ce aveam de făcut era să ne păstrăm atenția pe respirație sau anumite senzații din corp. Lucrând la a-ți dezvolta starea de Observator, îți vei vedea mintea fugind de colo colo ca o maimuțică nebună (de aceea este și numită Monkey Mind) și trebuie să o aduci mereu în prezent. Acest efort continuu de a aduce atenția la ce ți-ai propus (de exemplu, respirație) antrenează mintea și te readuce la conducere. Regatul e din nou condus de rege, nu de femeia de serviciu, cum mi-a spus cineva zilele trecute.

Când realizezi că mintea este un instrument, o poți seta să obțină ce-ți dorești

Cu cât zilele treceau, cu atât mai mult observam că mintea începea să devină ascultătoare. La un moment dat, prin ziua 4, i-am spus clar că vom rămâne până la final, i-am spus că e important să mă asculte și că împreună putem face lucruri minunate. Tonul a devenit încurajator: putem reuși, vom reuși. Mi-am repetat asta în continuu, de zeci de ori zilnic. Și am început să credem, și eu, și ea. Dar a fost nevoie de multă blândețe față de mine, de multă încredere, poate chiar în ceva mai mare și în niște resurse personale pe care doar le bănuiam, nu știam sigur că sunt acolo. Și se pare că au fost și sunt resurse latente pe care le avem fiecare dintre noi.

Când reușești să depășești o mare provocare, mintea învață mult despre ce este posibil

Poate te întrebi de ce m-am dus acolo, de ce mi-am asumat așa ceva de bunăvoie. Poate te gândești că tu nu ai putea niciodată să faci așa ceva. Așa am crezut și eu, odată ajunsă acolo. Și uite că, 10 zile mai târziu, am plecat mai liniștită și mai încrezătoare în cine sunt și ce pot.

Chiar dacă a fost foarte greu, am plecat cu multe lecții și comori de aplicat zi de zi:

1. Am acum un template pe care îl pot aplica la orice lucru pe care vreau să-l încep, și mai ales la cele grele (un proiect, un job, o relație). Știu că va exista o perioadă de refuz total al minții, de proteste pentru că e prea greu și nu am cum să fac așa ceva. O voi observa calm și voi ști că e doar o etapă. Va urma o perioadă în care mă voi obișnui cu ideea că mi-am asumat să fac ceva, va deveni un pic mai confortabil, dar tot vor exista momente în care voi dori să renunț. Într-un final, mintea va înțelege că nu mă voi răzgândi și va accepta.
2. Știu for a fact că nu sunt mintea mea, nu mai e doar o afirmație din cărțile de dezvoltare personală. Știu că pot să o folosesc ca pe un instrument, știu că e nevoie de îmblânzire continuă, dar nu mai sunt un sclav al ei, nu mai cred tot ce-mi spune (și care are la bază frica sau dorința de plăcere).
3. Știu că observarea senzațiilor din corp după orice stimul exterior cu equanimitate mă ajută să nu reacționez nepotrivit și îmi dă o șansă mai mare să am un răspuns bun, de care să nu-mi pară rău mai târziu.
4. Știu că sunt foarte puternică și am enorm de multe resurse interne. Le-am văzut, le simt. La început era de neconceput că voi rămâne 10 zile. Cu toate astea, am reușit ceva de necuprins pentru mintea mea. Acum, orice frică apare și orice gând de genul “nu poți să faci așa ceva, nu ai x și y” este tratat cu multă neîncredere și mă apuc mult mai motivată și mai deschisă la explorare. Pentru mine, asta înseamnă creștere personală.

Vrei să te apuci de meditație? Câțiva pași simpli:

• Așează-te confortabil, cu spatele drept, pe jos, pe o pernuță sau pe un scaun.
• Setează-ți o alarmă light să sune în 5 minute
• Închide ochii și respiră normal. Du-ți atenția asupra respirației (ca focus al atenției, în funcție de tipul de meditație poate fi respirația ta, o zonă a corpului, senzațiile din corp (asta e tehnica Vipassana), o mantră (așa este Transcendental Meditation, lăudată de multă lume), o imagine, un sunet, un cuvânt).
• O minte neantrenată va fugi invariabil după câteva secunde, când te vei trezi că te gândești la ce ai de făcut mai târziu sau la un mail pe care vrei să-l scrii. Ce ai de făcut, din nou și din nou, este să-ți readuci atenția la ceea ce ți-ai propus.
• Asta înseamnă antrenament mental și se educă prin practică. Un început bun poate fi o meditație ghidată de la Headspace sau de la Calm, 5 minute. Ai 5 minute pe zi pentru mai multă liniște și pace mentală, nu?

Chiar dacă am fost 10 zile la Vipassana, cu 10 ore de meditație/zi, trebuie să practic în continuare și practic o oră zilnic. Antrenamentul nu se oprește niciodată, pentru că, mai ales la oraș, nevoia de igienă mentală e uriașă și ne încărcăm zilnic cu foarte multe emoții de tot felul. Merită să ai mai mult control asupra ta și a emoțiilor tale? Pentru mine clar da, pentru că știu ce înseamnă să fii impulsiv și apoi să te simți vinovat. Just do it!

Photo by Greg Rakozy on Unsplash