Fără tehnologie, comunicare și 10 ore de meditație pe zi - lecțiile celor mai grele zile din ultimii ani

M-am dus la Vipassana, la început de decembrie, cu o intenție clară – să mă conectez la vocea mea interioară, pe care nu prea mai reușeam să o aud de ceva timp. S-a dovedit a fi una dintre cele mai grele experiențe din viața mea, în care mi-am văzut multe frici, m-am chinuit extrem de tare și am văzut ce înseamnă o minte neîmblânzită, care provoacă suferință minut de minut. La final, am plecat cu niște lecții total surprinzătoare și cu o nouă înțelegere despre cine sunt și ce pot.

Drumul spre centru

Pentru cei care se întreabă în ce constă un retreat Vipassana, câteva principii:

este un curs despre meditație – timp de 10 zile înveți să meditezi, adică să-ți direcționezi atenția pe diverse elemente de la respirație la senzații din corp (există tehnica specială Vipassana care se predă în toată lumea)
cursul pentru începători durează 10 zile, în care se meditează 10 ore zilnic
focusul este pe interior, așa că orice lucru te-ar putea distrage este înlăturat – lași la intrare telefonul, bijuteriile, parfumurile, make-up-ul și accepți să nu comunici cu nimeni din exterior
este necesar să înveți toleranța, așa că vei sta în camere cu cel puțin 6-7 persoane
trebuie să te abții de la orice fel de droguri sau sex, iar femeile stau separat de bărbați și nu se văd pe parcursul cursului
experimentezi umilința, printr-un trai de călugăr – dormi pe pat de lemn, toaleta e în curte, gong-ul sună la 4.30 dimineața, mănânci simplu
se păstrează tăcerea nobilă pe tot parcursul cursului – nu ai voie să discuți cu nimeni de la centru sau din exterior (cu excepția ghizilor, dacă chiar ai o întrebare)

Deși știam condițiile și eram de acord cu ele, habar n-aveam cum voi reacționa odată ce voi fi ajuns acolo. Iar lucrurile s-au dovedit a fi mult, mult mai complicate decât m-aș fi așteptat.

1. Retragerea din lume – eu ce fac acum?

Am ajuns la centrul Vipassana de la Dumbrava de Sus după o noapte groaznică la cușetă București – Deva, în care n-am putut să dorm de zgâlțâieli și scârțâieturi, un microbuz Deva – Brad, o oră cu mașina unui alt participant până la Dumbrava de Sus și 30 de minute de urcat ușor pe munte, care mi-a dat definitiv senzația că sunt într-un loc rupt de lume.

Cum am ajuns, m-a luat un sentiment de frică, văzând casele simple, care mi-au amintit de un lagăr pe care-l vizitasem în Polonia și care m-a marcat la momentul respectiv. Faptul că mi s-au cerut telefonul, bijuteriile (inelele mele dragi!) și pastilele a pus sare pe rană grav. Iar faptul că ni s-au arătat camerele cu paturi și atât, un perimetru mic unde ne putem plimba și am fost lăsați câteva ore să ne odihnim m-a afectat și mai tare. Pentru că am dormit, m-am plimbat … trecuseră două ore doar. And now what?

Am intrat în panică. Ce pot să mai fac? Efectiv nu aveam nimic de făcut, decât să dau ture pe o cărare semi-înzăpezită, de câțiva metri. Nu era nimeni cu care să vorbesc, nu aveam nici o distracție, niciun film de văzut, nicio postare pe Facebook de citit, niciun update pe blog. Doar un mare gol. Pentru prima dată am crezut că am făcut o mare greșeală. Am adormit greu în acea seară, după ce fondatorul centrului ne-a amenințat „să nu fugim, pentru că oricum nu avem unde.”

Scurt drum pentru plimbare

2. Deconectarea și tristețea

Prima zi de curs a fost extrem de grea. Trezitul la 4.30 și mersul prin întuneric și zăpadă către sala de meditație, tentativele de somn cu alții în cameră (eu dorm foarte ușor și aud tot), adaptarea la condițiile de mănăstire. Dar nu asta a fost cel mai dificil, ci deconectarea de toți oamenii dragi, care mi-a provocat o mare tristețe. Mă gândeam la familia mea, îmi era tare dor de ei. Mă gândeam la prietenii mei care se pregătesc de Sărbători fără mine, mă gândeam la tot ce aș fi putut face la București, în loc să stau izolată în munți. Am plâns mult și mi-am dorit foarte tare să plec. M-am biciuit că mi-am ales singură așa o încercare. Mi-am spus că stau o zi, maxim două, și dacă continui cu deprimarea, asta e, atât s-a putut.

În primele două zile mi-am ascultat mintea dându-mi enorm de multe motive pentru care nu are sens să mai stau, de la chinul extrem (doar nu sunt masochistă!), la locul ciudat și neprimitor, oamenii care nu te ajută cu nimic (special dau răspunsuri evazive), alți prieteni care și ei au plecat mai repede, ce aș fi putut face acasă în timpul respectiv. Mă simțeam blocată într-o capcană și nu voiam decât să se termine cumva. Aveam deja pregătit și titlul pentru articolul de pe blog – ce am învățat după doar 3 zile de Vipassana. M-a ajutat atunci să merg la doamna Rodica, unul din ghizi, și să-i spun ce simt și că vreau să plec. Am găsit empatie și căldură – „stai cât poți, dar încearcă să stai cât mai mult”. A fost stropul de bunătate și conexiune de care aveam nevoie.

3. Negocierea cu mintea

Vineri era a treia zi la Vipassana și primul meu milestone. După 2 zile de negociere cumplită cu mintea, în care i-am explicat, pe de-o parte, că e penibil să stai doar 1-2 zile, mai ales după ce am anunțat peste tot ce fac, și pe de alta, că vom pleca nu mâine, ci poimâine, mereu poimâine, dacă chiar nu mai rezistăm, am agreat să văd cum mă simt vineri seara și să decid atunci dacă mai rămân. A părut acceptabil să mai rămân până duminică – măcar așa vor fi 5 zile, am reușit jumătate, e onorabil și dacă fug. Alții nu reușesc nici măcar una…

În acest timp, am meditat foarte mult la ideea de renunțare. Ce înseamnă „being a quitter„? Când ceva e prea mult, când este ok să renunți la ceva ce te chinuie? Dacă aș fi plecat după 4-5 zile de Vipassana aș fi fost un quitter sau aș fi acceptat cu grație că astea sunt limitele mele? Mintea, cu siguranță, ar fi ales a doua versiune. Totuși, ceva îmi spunea că dacă n-ar fi fost încercarea asta, ar fi fost alta. Tot ar fi trebuit să trec pe acolo.

4. Toleranța, o lecție dificilă

A venit weekend-ul, zilele 4 și 5. Timpul trecea extrem de greu, iar eu începusem să deprind un pic negocierea cu mintea. Îmi împărțeam ziua în bucăți și-i spuneam: „Hai că a trecut deja jumătate de zi, e deja ora 13. Mai avem cam tot atât, dar acum sunt doar meditații de o oră”. Am început să caut prieteni în natură, m-am împrietenit chiar și cu un copac simpatic, plin de zăpadă, pe care l-am numit Bill și mi-am scris câteva mesaje încurajatoare în zăpadă(da, știu că am trișat un pic!). Vorbeam cu mine în pauzele scurte și m-am prins că e mai bine să dormi în pauzele mai lungi. Goneam toate gândurile că sunt ca la ospiciu și că am să o iau razna. Am căutat să-mi creez un pattern, acolo unde nu era nimic.

Peisajul de la centru

O mare problemă pe care o aveam era dormitul noaptea cu atât de mulți oameni care dădeau un adevărat concert de sforăituri. Într-o noapte, m-am ridicat furioasă și am atins-o ușor pe vecina vinovată. A doua zi, la masă, m-a rugat să nu mai fac așa ceva. Am fost indignată! „Adică tu mă trezești noaptea și tot tu te iei de mine? Incredibil!”. M-am dus din nou la doamna Rodica pentru ajutor, iar ea mi-a dat niște dopuri de urechi. A funcționat doar o noapte, iar apoi m-am trezit în mijlocul următoarei, într-un alt concert. În fiecare seară m-am culcat cu dorința fierbinte de a adormi înaintea lor, ca să am o șansă măcar la câteva ore de somn. Uneori am reușit, de cele mai multe nu, plus m-am trezit în fiecare noapte de zgomot. Cumva, în timp ce mă rugam să adorm, am renunțat la judecată și la trimis energie negativă. Am acceptat situația așa cum era. Și uneori m-am trezit chiar odihnită.

5. Anca cea răutăcioasă

Luni dimineața (ziua 6) am avut din nou o discuție cu mine, pentru că depășisem milestone-ul 2. Ajunsesem la jumătate și începusem să văd luminița de la capătul tunelului. Mă târâsem efectiv primele 5 zile, motivându-mă că dacă am să ajung luni dimineața, va fi mult mai ușor. Deja ziua de joi, ultima zi, în care aveam din nou voie să vorbim, se vedea în zare. Doar că timpul trecea cu viteza melcului, iar mintea mai avea rare accese de „Auzi, da noi de ce mai suntem încă aici? N-ai zis că plecăm după 5 zile?” Luni mă enervau toți și toate, începând cu colegele mele de cameră și continuând cu dușurile murdare, wc-ul din curte în frig, același terci la ora 17, zgomotele unor participanți din timpul meditației și atitudinea ghizilor care era super enervantă, fără vreo soluție clară când întrebai ceva: „trebuie doar să observi starea și va pleca”. Da mă, ok. Mulțumesc pentru nimic.

Colegele mele aveau deja porecle, de la Antipatica, cea care mi-a spus să n-o mai trezesc noaptea la Ciudata, o tipă tânără care plimba un ceainic după ea cu un zgomot dubios la Grăsuța, o tipă simpatică, ce părea de-a casei și se îmbrăca în roz la Blonda Sforăitoare și la Roșcata deprimată, o tipă care dormea mult. Mă distram în sinea mea cu astfel de răutăți și abia așteptam să se termine odată și să plec la viața mea fără ele. Am observat cu ocazia asta acest obicei al minții de a pune etichete, de a compara și de a critica, doar pentru a ne simți noi mai bine. Eu recunosc că m-am simțit.

6. Fără control – feeling powerless

Marți dimineață ne-am trezit pe întuneric și am meditat cu lumânări, iar asta mi-a zgâlțâit puternic confortul șubred, proaspăt construit în ultimele zile. N-am fost în stare să meditez deloc timp de o oră și jumătate, pentru că m-am înecat în îngrijorare. „Dacă a luat curentul, înseamnă că a nins mult? Eu cum plec vineri, dacă e așa grav? Și ce o zice mama, văzând asta la știri? Dacă s-a întâmplat ceva între timp cu familia mea și eu nu am aflat? Cum am putut să-mi las puterea (adică telefonul, accesul la civilizație) în mâinile unor necunoscuți?”. Doamna Rodica n-a părut prea impresionată de suferința mea și mi-a spus că „mai e până vineri”.

Seara, tot pe întuneric, Adrian, fondatorul centrului, ne-a ținut un speech despre situația gravă din țară: ninge mult, s-ar putea să nu aibă curent săptămâni bune, dar e bine că avem mâncare destulă. „Poftim? Sper că e o glumă”, am gândit și chiar i-am și spus. „Trebuie să acceptăm lucrurile așa cum sunt, nu cum am vrea noi să fie!” mi-a trântit-o senin, iar asta m-a aruncat într-o mare de disperare. Toată construcția mea mentală se baza pe ajungerea la finish – ziua de vineri dimineață, când urma să plecăm. Să-mi spui că s-ar putea să mai rămânem pe termen nedefinit era ceva de neconceput. M-am simțit din nou blocată și am stat în suferință toată pauza de seară, uitându-mă la foc. Pur și simplu, nu puteam să accept. Cum am putut să las tot controlul pe mâinile lor? Și dacă voiam să fug, nu aveam cum, pentru că nu știam drumul și aș fi avut nevoie de ajutor să deszăpezim. Ajunsesem la o limită personală importantă. Lipsa de control.

Cerul senin din ultima zi

7. O nouă lumină

În seara aceea m-am rugat mult. Am promis că n-o să mai judec pe nimeni niciodată. Am promis că voi fi mai bună și mai generoasă. Că voi contribui mai mult la binele celorlalți. M-am simțit smerită și m-am chinuit să renunț la orice fel de așteptare și pretenție. Am promis că am să fac ceva bun cu viața mea. Doar să reușesc să plec. Mintea a capitulat în sfârșit.

Lumina a revenit și n-a mai plecat până la finalul cursului.

Ultima zi a fost o surpriză plăcută. Un răsărit superb ne-a întâmpinat în timp ce urcam scările spre sala de meditație, după atât de multe zile de nori și ninsoare. Cerul senin și soarele au dat o cu totul altă înfățișare locului. Am fost lăsați să vorbim încă de la primele ore, iar asta a schimbat cu totul vibe-ul. Am schimbat impresii cu toate colegele mele. Am aflat că Antipatica era de fapt o femeie minunată, care locuia de 16 ani la centru. Vorbea din 2 în 2 minute cu iubita mea! și mi-a spus că după ce am atenționat-o a dormit mereu stresată, să nu mai facă zgomot. I-am aflat povestea incredibilă de viață, cu primul soț mort prin electrocutare și problemele de sănătate ale gemenelor ei, vindecate de Adrian de la centru. Ciudata era de fapt super simpatică, o studentă fascinată de locul magic, cum îl numea ea. Toți oamenii au căpătat suflet și personalitate și toți mi-au plăcut. I-am mulțumit doamnei Rodica pentru empatie, iar ea mi-a spus că m-a vazut că m-am chinuit și se bucură că sunt încă aici. Reușisem. Plecam la final, ca o învingătoare, nu pe parcurs, ca o lașă. Să fii all in, asta a fost o provocare tot anul 2018 pentru mine.

Cerul senin din ultima zi

8. Lecțiile mele

Cred că cea mai importantă lecție pe care o iau cu mine este Resilience. Adică a rezista atunci când îți e greu, pentru că, la final de drum, te vor aștepta niște comori prețioase. A nu renunța atunci când lucrurile nu merg cum ți-ai propus, dacă ți-ai luat un angajament. Simt că am crescut, că m-am expandat, chiar dacă cu foarte multă durere. Cineva mi-a spus la plecare ca pattern-ul care a făcut-o și pe ea să vrea să fugă era fix pattern-ul care o încurca în viața de zi cu zi. A umbla cu jumătăți de măsură, uneori, cred că la asta se referea. Eu asta am simțit cu siguranță. În acest proces, 3 citate m-au însoțit și inspirat:

I don`t negociate with my mind. When I say I go, we go – Tony Robbins
If you want to have a hard life, do easy things. If you want to have an easy life, do hard things – T. Harv Ecker
I have a high tolerance to pain – Elon Musk

A doua lecție este că sunt în stare de mult mai mult decât cred și că, da, mă pot baza pe mine. Uitându-mă în urmă, nici acum nu îmi vine să cred că am reușit și dacă m-ai întreba dacă aș mai putea o dată, ți-aș spune că nu. Dar, mai mult ca sigur, da, aș putea. Pentru că suntem foarte adaptabili, pentru că avem o mulțime de resurse nefolosite.

A treia lecție este că eu nu sunt mintea mea. Eu pot să-mi controlez mintea și reacțiile și pot să o fac să fie ceea ce a fost construită să fie – un instrument, iar meditația joacă un rol extraordinar de important în acest proces. După atât de multă meditație, simt că am creat un spațiu între stimul și reacție, extrem de prețios în viața de la oraș. Voi scrie separat despre minte și control mental într-un articol viitor, pentru că am văzut-o foarte, foarte clar.

La finalul zilei, I am not a quitter și cred că aveam nevoie să aflu asta despre mine. Iar acum mă întreb: ce altceva mai sunt capabilă să realizez cu resursele mele?