Meniu
Meniu
Când oamenii aud cuvântul rușine, au, de cele mai multe ori, unul dintre cele 2 răspunsuri – “Nu sunt sigur că știu la ce te referi, dar nu vreau să vorbesc despre asta“, sau “Ah, rușinea. O știu prea bine, dar nu vreau să vorbesc despre asta.”
Așa își începe Brene Brown cartea “I thought it was just me … but it isn`t” (Am crezut că era vina mea, dar nu era), o carte despre rușine și impactul profund pe care îl are în viețile noastre. Ea studiază rușinea de peste 10 ani, prin interviuri cu mii de oameni. Cartea este absolut extraordinară, cu o mulțime de exemple din viețile femeilor. Nu poți să folosești rușinea sau să-i faci pe oameni să se simtă mici și neînsemnați pentru a-și schimba comportamentul – asta este viziunea lui Brene, în jurul căreia și-a dezvoltat toată cercetarea.
Rușinea este universală
“Într-o zi, conduceam în cartierul nostru și m-am oprit la semafor lângă o mașină cu câțiva tineri. Se uitau și zâmbeau. Le-am zâmbit înapoi și chiar am roșit un pic. Deodată, fiica mea de 15 ani, care stătea în spate cu prietena ei, a izbucnit – pe bune, mamă, nu te mai uita la băieții ăia! Ce, crezi că flirtau cu tine? Revino-ți! Abia mi-am putut ține lacrimile. Cum am putut fi așa proastă?”.
“Viața mea arată foarte bine de afară. Soț drăguț, casă frumoasă, copii simpatici – pachetul complet. În interior este cu totul altă poveste. Dacă nu ne-ar păsa așa mult ce crede lumea, am divorța. Abia vorbim unul cu altul. Ambii copii se chinuie la școală. Trebuie să dăm bani mulți doar ca să-i țină. E tot mai greu să disimulez, iar prietenii mei văd bucățele de adevăr. Mă simt foarte rău la gândul că își pot da seama ce se întâmplă.”
“Ma uit în oglindă și uneori sunt ok. Dar alte dăți mă văd doar urâtă și grasă. Mă copleșește total această stare și abia mai pot să respir. Mă întreb dacă și alții au mâinile sau picioarele la fel, sau păr în unele locuri, pentru că tot ce vezi la TV sunt corpuri prefecte. Așa că te întrebi dacă ești singura persoană care are acele ciudățenii. Tot ce îmi doresc e să mă ascund undeva, ca nimeni să nu mă vadă.”
“Mi-e rușine că am făcut un împrumut pentru afacerea mea, pe care a trebuit s-o închid la 2 ani distanță. Toată lumea era foarte încântată, iar acum mi-e rușine că sunt un eșec.”
Sună cunoscut? Pentru mulți, răspunsul este da.
Rușinea este universală. Toți știm valul dureros de emoție care ne cuprinde când ne simțim judecați sau ridiculizați legat de modul în care arătăm, modul în care ne creștem copiii, ce muncim, cât câștigăm, experiențele noastre de viață asupra cărora nu am avut control. Și nu e întotdeauna altcineva care ne pune la pământ. Cea mai dureroasă formă de rușine e cea pe care ne-o provocăm singuri.
Ce e rușinea, de fapt?
Nu ne-am născut nici cu dorința de a avea corpuri perfecte, nici speriați de a ne arăta împărtăși ideile sau experiențele. Rușinea este produsul exteriorului, este rezultatul mesajelor și așteptărilor din cultura în care trăim. Ce vine din interior este o puternică dorință de a aparține și de a relaționa. Când suntem mici, conexiunea este egală cu supraviețuirea. Când creștem, conexiunea ne ajută să ne dezvoltăm emoțional, fizic, mental. Avem cu toții nevoia de a fi acceptați și valorizați pentru cine suntem.
Rușinea este teama de deconectare. Este frica de a fi percepuți ca fiind defecți, ca nemeritând să fim acceptați și iubiți. Rușinea ne oprește să ne spunem poveștile, să păstrăm secrete, de frica acestei ruperi de conexiune. Când îi auzim pe alții vorbind despre rușinea lor, de multe ori îi învinovățim, pentru a ne proteja de sentimentul de disconfort. Să auzi pe altcineva vorbind despre rușine poate fi uneori la fel de dureros ca a simți rușinea noi înșine.
Rușinea este o emoție. Când suntem în rușine, nu vedem imaginea de ansamblu. Nu ne gândim corect despre limitările și punctele noastre forte. Doar ne simțim singuri, expuși și foarte “stricați”. Câteva definiții date de femei în carte:
Rușinea înseamnă să te simți un outsider, să nu aparții.
Rușinea este acea senzație puternică în stomac, întunecată, care doare rău de tot. Nu poți vorbi despre ea, nu poți articula cât de rău se simte, pentru că toți vor afla micul tău secret murdar.
Rușinea înseamnă să te urăști pe tine și să înțelegi de ce și alții te urăsc.
Rușinea e ca o închisoare. Dar e o închisoare pe care o meriți, pentru că ceva e în neregulă cu tine.
Nu vorbim despre rușine. O experimentăm, o simțim, uneori trăim cu ea toată viața, dar nu vorbim despre ea. Când a fost ultima oară când ai vorbit despre rușine? Ea rămâne un tabu în societate.
Rușinea, un instrument de corecție și divertisment
Rușinea a devenit o formă de protecție, dar și o sursă de distracție. Diverse jigniri și porecle, miștouri și site-uri care sunt, aparent, inocente, folosesc rușinea zilnic pentru a strânge oamenii și a oferi divertisment. Folosim rușinea ca pe un instrument de a ne crește copiii, de a preda la școală sau de a face disciplină. Show-urile TV promovează confruntări ostile, excludere și umilire publică pentru a face rating. Pe de-o parte, folosim rușinea pentru a ne apăra, pentru a ne distra, dar pe de alta, ne întrebăm de ce politica a devenit așa de sângeroasă, de ce copiii suferă de stress și anxietate, de ce tot mai mulți dintre noi ne simțim singuri și deconectați. Rușinea este o problemă socială.
Trebuie să facem totuși o distincție între embarrassment, cum îl numește ea, adică acele situații amuzante și normale prin care trecem toți (că ne împiedicăm, că facem o confuzie de nume etc), guilt (vină – care înseamnă am făcut ceva greșit și mă simt prost), humiliation – umilire, pe care oamenii consideră că nu o meritau și shame – rușinea, care se duce mult până în identitatea noastră – sunt eu un om greșit, stricat.
Care sunt domeniile în care simțim cel mai mult rușinea
Rușinea are gen, iar combustibilul pentru rușine diferă la femei și la bărbați. Uite cum arată la femei the Shame Web, cum îl numește Brene și cine îl dictează:
La femei, principala temă despre rușine este în jurul perfecțiunii și a capacității de a mulțumi pe toată lumea – uite cum sunt eu o femeie care e și sexy, și gospodină, și mamă model, și femeie de carieră.
Principalele categorii care pot aduce rușine sunt: înfățișare și imaginea despre propriul corp, maternitate, familie, parenting, banii și cariera, sănătatea fizică și mentală, vârsta, sexul, religia, stereotipurile și a vorbi despre supraviețuire în cazul unei traume.
La bărbați, tema se învârte în jurul ideii de putere – un bărbat adevărat trebuie să protejeze și să bată bine și sub nicio formă să nu fie perceput ca fiind slab. Bărbații simt o presiune imensă de a apărea ca fiind puternici, rezistenți, de succes, fără frică, în control și capabili.
Cum reacționăm la rușinea altora
Uneori, când auzim poveștile altora, reacția noastră poate fi – Oh, mama mea n-ar face niciodată așa ceva! sau Cum a putut fi așa naivă? sau Nu le înțeleg pe femeile cărora nu le place să facă sex. Nu putem relaționa, așa că distanța se transformă în judecată, învinovățire sau respingere. Uneori, chiar credem că persoana respectivă merită ce i se întâmplă, așa că e cu atât mai greu să fim empatici.
Alte dăți, dacă putem relaționa, suntem empatici și ne deschidem, putem asculta și oferi empatie. Asta dacă respectiva poveste nu ne aruncă și pe noi în propria noastră durere.
Sau se poate să ne fie foarte frică să abordăm un subiect delicat cu altcineva, la gândul că nu putem înțelege și empatiza, că efectiv n-ai ce spune sau de groaza că ți se poate întâmpla și ție dacă dezvolți prea mult. De multe ori, credem că anumite lucruri se întâmplă doar altora. De fapt, nu știi niciodată când ți se va întâmpla și ție.
Toate astea sunt foarte normale, iar intenția mea este de a le expune ca fiind situații firești ale ființei umane.
Cum combatem rușinea? 4 elemente ca să devii puternic în fața rușinii
Empatia este în centrul shame resilience – rezistenței în fața rușinii. Empatia înseamnă să te poți cufunda în propriile experiențe, pentru a te conecta cu o experiență pe care ne-o povestește cineva. Să nu judeci și să comunici că înțelegi sentimentele interlocutorului. Femeile au povestit despre cât de important a fost să audă: Înțeleg, am fost și eu acolo / E ok, ești normal / Mi s-a întâmplat și mie. Empatia e foarte diferită de simpathy, care presupune că eu sunt mai sus și tu ești mai jos și îmi e milă de tine.
În cercetarea ei, Brene a identificat 4 elemente care ne ajută să devenim rezistenți în fața rușinii:
a) să-ți înțelegi declanșatorii tăi personali pentru rușine (shame triggers)
Când se declanșează, rușinea ne inundă cu frică și învinovățiri, iar corpul reacționează înaintea minții – putem avea amețeli, valuri de căldură, tremurat. Nu ne putem da seama ce s-a întâmplat înainte de a reacționa într-un mod care să ne facă apoi să ne simțim și mai rău (să țipăm la cineva, să jignim etc). Obiectivul e să învățăm să recunoaștem rapid când simțim rușinea, așa că încearcă să te gândești cum te-ai simțit în situațiile în care ți-a fost rușine – ce parte a corpului, ce gust, ce senzații. Să recunoști aceste semne te poate salva, pentru că poți reacționa raid, poți pleca din cameră sau decide ceva mai bun.
Ca să-ți identifici declanșatorii, fă urmatorul exercițiu. Completează propozițiile:
Vreau să fiu perceput ca fiind … de către … | Nu vreau să fiu perceput ca fiind … de către … O să te prinzi imediat care sunt zonele sensibile pentru tine.
b) să dezvolți critical awareness
Asta înseamnă să ai o perspectivă mai largă asupra lucrurilor.
Rușinea acționează ca o lentilă care face zoom pe slăbiciunile noastre. Ne gândim: “Sunt singurul care trece prin asta. Ceva e în neregulă cu mine”. Când facem zoom out, ne dăm seama că și mulți alții se chinuie cu aceleași probleme. Ca să dezvoltăm acest critical awareness, ne putem pune întrebări: care sunt așteptările despre această problematică? De ce există aceste așteptări? Cine beneficiază de pe urma lor? Pot să fiu toate astea în același timp? Sunt unele așteptări care se bat cap în cap? Descriu cum îmi doresc eu să fiu sau cum vor alții să fiu?
Să înțelegem cât mai bine contextul, să normalizăm experiența și să ne dăm seama că nu suntem singuri într-o situație ne ajută mult.
c) să-i sprijinim pe ceilalți, când ei trăiesc rușinea
Când nu mergem către ei, îi lăsăm să stea singuri în rușinea lor, hrănind-o cu liniște și secrete. Nu mergem către ei ca să-i reparăm sau să-i salvăm, ci ca să practicăm empatia, să întărim conexiunea cu ei. Putem merge către ei împărtășindu-ne propriile povești și râzând împreună de experiențe comune. Astfel, creăm schimbarea.
De multe ori, ne deconectăm și devenim ca niște insule – suntem noi și cei ca noi și “ceilalți oameni”. Acei ceilalți sunt cei cu care nu aveam voie să ne jucăm când eram mici, sau cei cu care nu aveam voie să avem relații în liceu sau, acum, sunt cei din anumite cartiere considerate rău famate sau alții care au alte valori pe care noi le discredităm. Iar adevărul e că și noi suntem “ceilalți oameni.”.
Fiecare dintre noi este la un divorț, un copil dependent de droguri, un salariu, un diagnostic, o boală serioasă, un viol, o noapte de sex neprotejat sau o aventură distanță de a deveni “acei oameni”.
Oricare dintre noi s-a luptat sau se luptă cu unul sau multe din următoarele probleme: dependență (droguri, sex, mâncare, relații), dignostice legate de sănătatea mentală (anxietate, depresie, deficit de atenție etc), boli stigmatizate (obezitate, boli cu transmitere sexuală), violență domestică, asalt sexual, abuz ca și copil, sinucidere, moarte violentă, activități criminale, avort, datorii sau faliment, credințe religioase nepopulare, sărăcie, nivel de educație scăzut, divorț. Așa că … bine ați venit în normalitate, unde nu e nimeni perfect și toți au butoane de declanșat rușinea.
Mă duc să îi ajut pe alții în criză pentru că asta e persoana care îmi doresc să fiu. O fac pentru că aș fi putut fi eu în situația lor – i-a spus lui Brene mama ei.
d) abilitatea de a vorbi despre rușine
Când vorbim despre rușinea noastră, vorbim despre durerea noastră. Comunicarea crează conexiune, iar a putea vorbi despre ce ai simțit și a cere ajutor te va ajuta să ieși din rușine. Pentru a putea face asta, e important să-ți definești cercul de încredere, rețeaua de prieteni și oameni dragi pe care știi că te poți baza când ai avut un moment de rușine.
Rușinea începe de acasă. Din fericire, și rezistența la rușine începe tot acasă. Ca părinți, avem ocazia de a crește copii care sunt curajoși, plini de compasiune și conectați. Îi putem educa fără a folosi rușinea. Atunci când folosim empatia și conexiunea, îi pregătim pe copiii noștri să navigheze într-o lume tot mai complexă. Nu putem controla tot ce se întâmplă la școală sau în grupul de prieteni, dar îi putem învăța să recunoască rușinea, să se descurce prin ea și să crească din fiecare experiență. Schimbarea începe cu practicarea curajului zilnic.
Cu cât înțelegem mai puțin rușinea și cum ne afectează viețile, gândurile și comportamentele, cu atât are mai multă putere asupra vieților noastre. Însă, dacă putem găsi curajul de a vorbi despre rușine și compasiunea de a asculta, putem să schimbăm modul în care iubim, lucrăm, construim relații și ne creștem copiii.
Photo by Yoann Boyer on Unsplash
© Anca Banita