Revelații / Solo Traveler #AncaOnTheRoad

Furtul din Maroc – cum am învățat despre manifestare pe pielea mea

separator
Posted on / by Anca
Reading Time: 5 minutes

Recent, am fost într-o călătorie singură în mai multe țări. Este un fel de ritual pe care-l fac constant, atunci când am nevoie de inspirație, de ieșit din mediul clasic sau de aventură. Așa că am făcut o combinație de Portugalia, Spania și Maroc, pentru a mă asigura că am și frumusețe, relaxare, dar și provocare. În Maroc urma să am parte de una dintre cele mai puternice lecții de viață. Pentru că, la un moment dat, m-am trezit fără buletin, carduri, încărcător și kindle. Dar să o luăm cu începutul…

Călătoria mea a debutat cu Porto și Sevilia, unde am făcut ceea ce fac de obicei – am stat la necunoscuți, m-am plimbat, m-am intersectat cu oameni noi, care mi-au spus povești neștiute despre istoria locurilor. În Sevilia, am stat la un sociolog pasionat de călătorii, care fusese în Maroc de peste 40 de ori și cunoștea foarte bine toate obiceiurile, orașele și oamenii. I-am spus că urma să merg din oraș în oraș, așa că m-a sfătuit să merg direct să negociez la fața locului pentru cazare și, în general, să mă pregătesc pentru multă târguială și oameni cu intenții nu chiar curate, uneori de a mă încurca, uneori de a-mi lua bani în plus. “Când te vei duce la autogară, s-ar putea să-ți iasă în față 1-2 tipi care să-ți spună cu biroul e închis sau să nu poți vorbi cu vânzatorul până când ei nu pleacă, să fie chiar nevoie să țipi la ei“. Imaginea asta m-a cam speriat. Mă și vedeam înconjurată de câțiva indivizi vorbind arabă, dornici să mă confuzeze și să-mi ia banii.

În plus, odată ajunsă în Fez, știam că nu există un autobuz direct la Blue Gate, punctul final pentru mine și începutul medinei, orașul vechi. Așa că trebuia ori să iau un taxi (negociabil, însă scump) sau să schimb 2 autobuze, sau să combin un autobuz cu taxi. Până să pun piciorul pe pământ marocan, mă și setasem mental – o să fie greu, oamenii ăștia vor să mă încurce sau să mă fure. O stare emoțională de îngrijorare și frică, de care am fost totuși conștientă, dar căreia nu i-am acordat chiar așa multă importanță.

După aterizarea în Fez, m-am hotărât să merg cu autobuzul până la gară, iar de acolo să iau un taxi. La început am fost doar eu cu șoferul în autobuz, care îmi vorbea în franceză și voia să afle lucruri despre mine. Mi-a recomandat să merg tot cu autobuzul și de la gară încolo, așa că m-am hotărât să o fac. Treptat, autobuzul s-a umplut. Eram singura albă, însă oamenii se uitau cu bunăvoință la mine, în special femeile. La un moment dat, am întrebat-o pe una dintre ele, ca să confirm mai mult, ce autobuz trebuie luat în continuare. M-a luat de mână și mi-a zis să o urmez. Ne-am dat jos din autobuz și m-am trezit alergând cu o necunoscută printre o grămadă de oameni ciudați, spre un maxi taxi deja foarte plin. În filme, ăsta e momentul când știi că ceva nasol se va întâmpla:) “Aici e” – mi-a spus și a dispărut.

M-am trezit în fața unui microbuz, unde oamenii îmi făceau semn politicos să urc. Era evident că vom sta ca sardinele, dar n-am putut gândi coerent și m-am urcat, cu bagaj și tot tacâmul. Cred că și ei erau amuzați că un turist merge cu așa ceva. Drumul a fost lung și dificil, într-o mare înghesuială, cu priviri curioase din toate părțile. Era deja seară când am ajuns, direct într-un târg cu vânzători de adidași fake, care se uitau interesați la mine. M-am simțit ca-n Ferentari seara, ceea ce nu mi-a plăcut deloc. Am avut noroc că după ei era Blue Gate, iar hotelul meu era chiar lângă.

Încă de când am ajuns, sentimentul de nesiguranță și disconfort s-a ținut scai de mine. Am încercat o scurtă plimbare prin medina, chiar și cu un localnic, dar totul mi se părea dubios, de la fețele oamenilor la modul în care vorbeau sau chiar la organizarea medinei – ca un labirint parcă făcut special să te pierzi prin el. Așa că m-am întors la hotel. Unde m-am trezit fără buletin, carduri, încărcător și kindle.

Nu cred așa ceva! Nu e posibil așa ceva…! Acesta a fost momentul în care m-am speriat de-a binelea și în care am decis că nu sunt în siguranță în această țară. Am trecut printr-o mulțime de stări de la șoc la furie, neputință sau frică. M-am biciut mental de o mie de ori: “Ce ți-a trebuit să mergi cu localnicii? În timp ce reluam firul tuturor evenimentelor. Să fi fost în primul autobuz? Dar am stat jos și am protejat mereu geanta… Să fi fost în microbuz? Sigur acolo a fost, ei sunt experți în așa ceva. Sau să fi fost localnicul cu care m-am plimbat în medina?”. Am adormit extrem de greu în acea noapte cu gândul la pierderea suferită, hotărâtă să plec din Fez într-un alt oraș mai mic și mai sigur, unde să stau cele 6 zile pe care le aveam planificate. Nu mai aveam chef de nimic și nu mai voiam să mă expun la niciun risc – bine că mai aveam încă pașaportul și niște bani!

Zilele care au urmat au fost mult mai liniștite, dar sentimentul de nesigurață m-a însoțit peste tot. Am învățat pe dinafară Chefchauen, orașul albastru, foarte instagramabil și plăcut. Mă întorceam foarte devreme înapoi și încercam să vorbesc cu prieteni, ca să mă simt mai bine. M-am conectat și cu un călător belgian, cu care urma să mă revăd în Fez. Am încercat să mă obișnuiesc cu gândul că am puțini bani pentru încă vreo 10 zile și că dragul meu kindle, cu toate cărțile și notițele mele, era pierdut pentru totdeauna. Abia așteptam să treacă timpul și să plec din țara asta blestemată, plină de hoți!

Doar că cea mai mare surpriză acum urma să o trăiesc. Întoarsă în Fez, la același hotel unde stătusem și prima dată, recepționerul se uita la mine cam ciudat, când i-am spus că vreau din nou o cameră. “Poate nu are camere, asta mai lipsea!” m-am gândit eu. “La ce cameră ați stat?“. “7“… zic eu fără să înțeleg de ce tot insistă. Se duce la un dulap, de unde scoate cardurile, buletinul și kindle-ul. Parcă a venit o rază de la Dumnezeu! Nu îmi venea să cred așa ceva, eram deja convinsă 100% că sunt pierdute definitiv. Recepționerul mi-a spus că fuseseră găsite sub pernă, iar în acel moment mi-am amintit ceva ce uitasem complet – chiar eu le pusesem sub pernă, gândindu-mă să nu iau la plimbare ceva de care nu aveam nevoie. Doamne, cum mi-am făcut-o singură! Tot ce e în exterior e doar o proiecție a ceea ce e în interior, așa că … m-am descurcat singură să-mi joc o festă 🙂

Nu mi-am revenit minute bune. Pendulam între o stare de recunoștință profundă și una de uimire legată de puterea mea de a-mi crea realitatea. Practic, de la starea de frică pe care am simțit-o, am generat un întreg scenariu bazat pe frică. Am confirmat în realitate ceea ce am ales să cred în mintea mea.

După ce mi-am revenit, am simțit cum se disipă vălul de frică și neîncredere față de marocani. Îi priveam altfel, ca pe niște oameni normali, diferiți, ca peste tot. M-am dus plină de încredere să mă plimb prin toată medina cea labirintică, pe care acum o vedeam fascinantă. După o oră de mers, am ajuns chiar și la celalalt capăt al ei și m-am aventurat și printr-un alt cartier. Eram din nou eu, Anca cea curajoasă, călătorul curios, căruia nu îi e teamă să se arunce în necunoscut.

După această nebunie, am rămas cu următoarele lecții:

  • fii foarte atent ce emoții simți față de o anumită situație din viitor – creația se întâmplă permanent, și folosește intenția noastră (mintea) + o emoție puternică (inima). Fii conștient când ești în frică sau în alte emoții joase, pentru că vei crea de acolo
  • avem o mare putere de manifestare, uneori foarte rapidă, în funcție de intensitatea emoției pe care o simțim (și cred că se amplifică pe un teritoriu nou, unde nu ai ancore de siguranță)
  • folosește această cunoștere despre manifestare în mod conștient – vizualizează câteva minute zilnic ce își dorești să trăiești în viitor și pune multă emoție înaltă (bucurie, recunoștință, entuziasm, etc)

Nimeni nu ne face nimic. Noi ne facem totul 🙂

Related Posts

Leave a Reply

Pin It on Pinterest