Sunt genul de persoana extrem de analitica, o persoana care a investit ani si chiar zeci de ani in dezvoltarea unei minti ascutite si patrunzatoare. Mi-a placut mereu sa fiu inteligenta, sa ma prind de lucruri si sa dau raspunsuri neasteptate si lucide. Mult timp mi se parea un efort util si chiar placut, pentru ca vedeam ca fac pasi buni in lupta mea pentru a castiga. Era de fapt, modul meu de a ma pregati pentru orice rau, modul meu de a ma antrena. Dar si modul meu de a incerca sa controlez cat mai mult.
Tot acest antrenament m-a condus la o relativa siguranta si la o relativa incredere in puterea mea de a intelege si de a rezolva diverse probleme. Imi placea tot ce tinea de minte si era logic: stiam care sunt pasii, aveam structura, stiam ce trebuie sa bifez ca sa am succes. Totul pana cand … n-a mai functionat. Au aparut in viata mea niste lucruri pe care nu le-am putut cuprinde cu mintea. A fost ciudat si confuz, extrem de confuz. Nu intelegeam ce nu mai merge, ce n-am facut bine. Nu intelegeam … cu mintea.
Sunt o multime de situatii in care mintea ne este extrem de folositoare: sa analizam o problema si sa gasim o rezolvare, sa invatam si sa nu mai repetam aceleasi greseli, sa luam decizii… si lista poate continua. Problema apare atunci cand mintea incepe sa intervina si in lucruri care nu sunt de competenta ei. Aici intra in scena sufletul.
Cam cum ar putea explica mintea de ce cineva ne place sau nu? Cum ar putea explica mintea dragostea, intuitia sau emotiile? Tot ce poate face e sa ofere raspunsuri de la nivelul ei mic, limitat doar de experiente anterioare si conditionari. Asa ca fiti atenti, n-o lasati sa intre acolo unde nu se pricepe. Va provoca haos, dezordine si va va indeparta de adevarul care se afla numai in inima voastra.
Atunci cand am realizat ca mintea mea are limite mari si ca, de multe ori, poate sa incurce foarte mult, m-am suparat foarte tare pe ea. Ma simteam trasa pe sfoara de ea, cea mai buna prietena a mea. Am vrut s-o pun la zid, sa-i arunc in fata reprosuri si sa-i suprim orice putere. Noroc ca un prieten bun a fost langa mine in acel moment de revolta si mi-a aratat ca mintea mea e bine intentionata, doar ca… nu stie care e de fapt nivelul ei. Daca e folosita corect si nu e lasata sa se amestece in treburile care nu o privesc, e o prietena buna. Si atunci mi-a fost din nou drag de ea. A fost langa mine atat de mult timp si ii sunt recunoscatoare pentru protectie si sprijin.
Cu ce m-a incurcat insa foarte mult mintea mea cea agila a fost ca m-a facut sa ratacesc drumul spre sufletul meu. Ea devenise prima si singura pe care o intrebam atunci cand luam o decizie. Sau, daca intrebam si sufletul, nu prea conta parerea lui. Ea tipa mult, mult mai tare. Asa ca hotaram totul la sfaturile ei. In momentul in care mi-am dat seama ca e de multe ori depasita, pentru ca simteam ca ceva nu e in regula, pentru ca nu mai aveam inspiratie, pentru ca nu stiam ce simt, iar ea nu ma putea ajuta, am inceput sa ma intorc spre suflet. Mi-a fost insa foarte greu sa gasesc din nou calea spre el. Multa vreme m-am intrebat el ce vrea de fapt, efectiv nu eram in stare sa ii disting vocea. Nici acum nu pot sa spun ca imi foarte clara.
Ce am inteles insa este ca, tot timpul cat incercasem sa rezolv diverse dileme si situatii cu mintea, ma intrebam numai ce pot face si cum, o abordare tipica ei. Numai ca am aflat ca, in limbajul sufletului, este vorba despre a fi. Si dac-as incerca sa explic ce inseamna asta ar fi fara sens, pentru ca ar insemna ca implic, din nou mintea. In plus, nu-s sigura ca mi-e foarte clar nici mie ce inseamna „a fi”, dar simt ca a inceput sa intre un pic de lumina printr-un mic geam. Sa fii, pur si simplu, e, in acelasi timp, cel mai usor, dar si cel mai greu lucru. Inseamna sa te lasi si sa nu mai incerci sa controlezi. Sa cobori in suflet si sa stai cat de mult acolo. Acolo se afla tot ce ai nevoie, reprezinta legatura ta cu acel ceva mai mare decat noi toti, Cel care ne-a creat. Este exact acea secventa din „Eat, pray, love” cand Liz se afla in ashram, alaturi de prietenul ei, iar ei ii spune, intr-un moment in care ea era disperata:
– Liz, you just have to let go!
– Da, dar cum fac asta? intreaba ea innebunita.
M-am identifcat extrem de tare cu ea. Orice om care traieste in minte si care si-a transformat-o in cea mai puternica arma, nu intelege nimic. Pe mine una m-a enervat cumplit de tare. Acum parca se mai risipeste din ceata. Iar „cum fac” nu e o intrebare corecta. Pur si simplu … esti. Tot ce pot sa mai adaug e ca, pentru ca mintea sa mai taca putin, pot fi de folos exercitiile din postul anterior 🙂
© Anca Banita