Relația cu părinții: 5 etape prin care trecem toți, mai devreme sau mai târziu

Nu există prieten sau persoană cu care să fi vorbit mai mult, care să nu aducă în discuție părinții. Familia, acest grup esențial pentru evoluția noastră, care reușește, pentru că ne cunoaște atât de bine, să ne apese pe butoane ca nimeni altcineva. Familia cunoaște combinația cifrului care ne face să sărim în aer. Uneori, e de-ajuns doar un comentariu mărunt. Probabil că ați văzut asta chiar la ultima masă de Crăciun 🙂

Totuși, ce se ascunde în spatele relațiilor încurcate, ce par fără ieșire? Oare, chiar nu se poate face nimic? M-am uitat în spate la propria mea relație cu ai mei și am observat că am parcurs câteva etape. Și știu că nu-s singura.

1. Mimetismul

Este perioada primilor ani de copilărie, când absorbim ABSOLUT TOT din mediul înconjurător. Părinții și cei apropiați sunt Universul nostru, considerăm că tot ce fac ei e bine, învățăm despre atașament, învățăm ce-i de făcut ca să fim iubiți și să aparținem, învățăm reguli și ne conturăm identitatea.

Nu m-am gândit foarte serios la ideea de inocență absolută și la a fi Universul cuiva până n-a venit în viața noastră Mia, nepoțica mea. Acum, mă uit la ea și mă emoționează deschiderea și încrederea cu care ne privește. Suntem soarele ei, suntem cei care îi conturează lumea, o descoperă prin ochii noștri. Sunt de multe ori speechless la atât de multă inocență, care știu că va fi acoperită, invariabil, de multe programe și condiționări, pentru că nu suntem niciunul dintre noi puri și total aliniați.

Primesc este mantra acestei perioade. Eu am rămas în ea până prin anii de școală generală, dar depinde, desigur, și de situația de acasă a fiecăruia în parte. I was lucky.

2. Confuzia și întrebările

Ei, dar anii trec, noi creștem și acumulăm tot mai multe povești despre identitatea noastră, despre cum sunt oamenii și cum e viața. Este perioada în care lucrurile încep să nu mai funcționeze. Începem să ne punem o mulțime de întrebări, pentru că apar conflictele interioare (și exterioare). Avem dezamăgiri pe care încercăm să le explicăm. Avem sentimente negative față de noi, care pot ajunge chiar la ură, rușine și dispreț. În perioada asta, care de obicei coincide cu adolescența și studenția, eu m-am întrebat ce înseamnă să fii cool, fără să te trădezi pe tine sau să-i dezamăgesc pe ai mei, cum pot avea un iubit și ce le place băieților (și n-am prea înțeles sau n-am vrut să fac ce credeam eu că se caută). Căutarea a început.

Poate începem să citim cărți despre dezvoltare personală. Poate cunoaștem oameni foarte diferiți de noi. Poate ne hotărâm să începem terapia, ca să nu cunoaștem mai bine. Cert e că, odată cu toate aceste căutări, apar și răspunsurile, care vin de cele mai multe ori din copilărie. Și atunci…

3. Judecata și răzvrătirea

„Ar fi trebuit să fie altfel” este mantra acestei etape, în care realizăm că suntem traumatizați, că bucăți din sufletul nostru au rămas în copilărie în niște momente adânc îngropate, că avem multă durere și furie care ne otrăvește toate relațiile actuale. Și cine e de vină pentru toate astea? Părinții, desigur. De ASTA nu pot eu astăzi să fiu dezinvoltă. DIN CAUZA LOR mi-e greu să fac ce-mi place. Dacă aș fi primit aprecieri, astăzi nu eram singură. Începi să vezi tot ce n-au făcut bine, te gândești că tu ai fi procedat diferit, că tu ai fi un părinte MULT mai bun. Judecată, judecată, judecată.

Eu am săpat ani de zile la terapie printre întâmplări din copilărie pentru că am vrut să înțeleg. Dar și pentru că am vrut să ajung din nou la inocență, la vulnerabilitate, la sufletul meu. Cu cât vedeam mai multă inocență tratată nepotrivit, în momente cheie din primii ani, cu atât furia mea creștea. Starea asta m-a ținut mulți, mulți ani. Da, am și făcut scandal de câteva ori 🙂

4. Acceptarea

Cumva, după ani de zile de căutat vinovați și mult lucru personal, ceva s-a schimbat în mine. I let it go. S-a întâmplat după o constelație familială în care m-am poziționat, pur și simplu, altfel. Se spune că maturizarea apare atunci când te oprești din a da vina pe alții pentru problemele tale 🙂 Pentru că ești acum un adult care este responsabil pentru viața sa.

„Sunt ok cu tot ce s-a întâmplat” este mantra acestei etape, o etapă eliberatoare, o etapă care aduce foarte multă liniște. Poate să dureze ani, sau chiar zeci de ani, până când ajungi la această stare. Unii nu reușesc niciodată (sigur ai mai auzit de părinți și copii care nu-și vorbesc de ani buni) și pleacă în mormânt supărați, închistați și plini de judecată.

Se întâmplă când înțelegi la un nivel profund, pe de-o parte, că dacă lucrurile ar fi stat altfel, tu nu ai mai fi fost la fel. Nu ai mai fi existat așa cum te știi. Pe de alta, acceptarea vine odată ce reușești să cuprinzi în imaginea ta despre o situație tot mai multe elemente, de la contextul celor din familie, fricile lor, limitările lor, problemele lor în timp ce te creșteau pe tine.

Mult timp am judecat faptul că, pe vremea bunicilor mei, oamenii nu se căsătoreau din dragoste și nu divorțau, chiar dacă problemele luau o amploare uriașă. A fost nevoie să aflu multe povești ale altor oameni, să citesc despre situația avorturilor în perioada comunistă (e doar un exemplu) să vorbesc cu bunica încercând cu adevărat să înțeleg, ca să privesc cu mai multă empatie abordarea bunicilor și părinților. Eu ce aș fi făcut într-o asemenea perioadă chinuitoare, dacă n-aș fi avut acces la cărți, la cursuri, la oameni înțelepți, la călătorii și aș fi trăit în frică și un perimetru îngust? Probabil la fel. Nu mai poți să judeci când înțelegi.

Când reușești să te pui în locul părinților, când îți dai seama (măcar parțial) ce forțe le-au guvernat viețile, nu poți să zici decât „E bine cum a fost„. Și asta o spun mulți din cei care ajung și ei, la rândul lor, părinți.

5. Recunoștința

„Mulțumesc pentru tot ce am primit, am să fac ceva bun cu asta!” este mantra acestei etape în care doar cei mai juliți, cei care n-au renunțat la căutări, la a se descoperi pe sine și a înțelege the bigger picture ajung într-o bună zi. Pentru că, da, părinții ți-au oferit cel mai de preț dar: au acceptat să te aibă. Nimic nu e mai valoros decât viața și a existat un moment în care au zis „Da!”. Copiii sunt pentru totdeauna mai mici decât părinții, pentru că ei au fost întâi și de la ei vine viața, chiar dacă ne credem mai deștepți și poate că da, am evoluat mai mult. Onorându-i suntem pe locul corect, iar asta ne ajută să primim de la ei tot ce avut să ne dea. Și am primit multe, foarte multe. Eu am primit principii de viață, siguranță, grijă, iubire. Am niște părinți pe care pot să-i sun la orice oră, pe care mă pot baza oricând și care știu că și-ar da și viața pentru mine.

Într-o zi vei fi și tu părinte. Și vei greși mult, în feluri la care poate nici nu te aștepți. Așa că cel mai prețios dar pe care îl poți face copilului tău este să lucrezi cu tine înainte de a-l avea (și chiar și după ce a apărut), pentru a șterge cât mai multe din condiționările primite de la generațiile trecute.

Spuneam că, în acest proces de trecere de la o etapă la alta, m-au ajutat foarte mult constelațiile familiale, o metodă despre care am scris mai mult aici. Dacă vrei să mergi la o constelație de familie, ți-o recomand pe Anca Maftei. Îmi place mult că este empatică, super pasionată de natura umană, foarte simpatică, dar și structurată și on point. No drama, just work. Un fel de constelații 2.0 🙂

Organizează workshop-uri lunare, următorul fiind în weekend-ul 19-20 ianuarie. Go for it, s-ar putea să fie exact impulsul de care ai nevoie pentru a trece într-o altă etapă.

Photo by Mike Scheid on Unsplash