Cum m-am aruncat in gol - Andressa: M-am aruncat dintr-un tren in alt tren

Pe Andressa o cunosc de pe vremea cand eram amandoua bloggerite tinere si pasionate de scris. Mergeam la RoBlogFest si la tot felul de alte Tweetmeets si intalniri cu oameni care, ca si noi, urmareau cum acest fenomen crestea sub ochii lor, cu ei in rolurile principale. Este printre primele bloggerite din Romania, chiar daca, asa cum ni se intampla multora dintre noi, a mai avut si pauze 🙂

Dar nu datorita blogului i-am pus astazi cateva intrebari, ci datorita miscarii curajoase pe care a facut-o de curand. S-a aruncat in gol, cum imi place mie sa spun, iar asta inseamna, pentru mine, sa renunti la un loc cald, confortabil, in care ti-ai construit o imagine, un statut, unde ai oameni dragi, cu care razi si iti place sa lucrezi. Am spus ca voi scrie despre astfel de oameni indrazneti, dupa ce articolul meu despre “perioada de nimic” a avut ecouri. Ea a ales sa ia calea freelancing-ului si tare curioasa am fost sa aflu cum a fost procesul ei interior, de la “wow, ce tare ar fi daca!” la “asta e prima zi de libertate!“. Doamnelor si domnilor, Andressa! 🙂

Care era situatia ta inainte de a face pasul de a deveni freelancer? Ce ganduri iti treceau prin minte?

Inainte de a-mi da demisia, lucram deja de 9 ani la o televiziune, aveam acasa un copil de 3 ani si un pic si nu reuseam sa fac multe lucruri pe care mi-as fi dorit sa le fac din cauza programului. Dar mai ales, mi se parea ca nu invat nimic nou, totul se repeta la infinit. Aveam nevoie de o schimbare, o provocare, sa ies din zona de confort si dupa experienta mea in televiziune nu reuseam sa imi gasesc o alta slujba decat… tot in televiziune. Nu imi doream asta insa, pentru ca nu s-ar fi schimbat semnificativ programul meu si nici modul meu de lucra. Imi era dor de perioada mea de freelancing, cand eram studenta si bloggerita, cand faceam lucruri diferite in fiecare zi, mergeam la cursuri, conferinte, cunosteam oameni talentati. Mi se parea ca astfel zilnic ma imbogatesc. Cand incepusem munca in televiziune aveam un urias insight despre ce ne place si ce nu ne place, ma gandeam la gusturile mele, ale prietenilor mei. 9 ani mai tarziu, habar nu aveam cum arata “lumea reala” pentru ca eu ma uitam la TV de nevoie, cand era nevoie, nu de placere, oamenii cu care interactionau faceau acelasi lucru, fiind toti din domeniu, nu mai aveam timp sa ies in oras, sa aflu despre ce vorbesc oamenii, cum isi ocupa timpul… Eram intr-o bula, cum zicem acum despre newsfeed-ul de Facebook.

Ce ti-ai fi dorit de fapt sa faci? Cum arata visul?

Paradoxal, imi doream sa lucrez cu multi din oamenii cu care deja lucram, dar altfel. Voiam sa ma ocup de mai multe domenii, mi se parea ca nu poti face TV fara online, si nici online fara video; ca nu poti gandi un format fara sa te gandesti la feedbackul oamenilor in timp real (vezi hashtagurile de pe ecran si campaniile de crowdsoursing). Nu aveam cum sa fac insa tot ce imi trecea prin cap intr-o companie uriasa, cu urias lant de comanda, asa ca am zis ca incep sa lucrez cu companii mici, minuscule chiar, cu oameni inspirati si la inceput de drum, ca mine. Voiam sa scriu in continuare, sa spun povesti, cum iti spun tie acum, este marea mea pasiune; dar si sa merg mai departe cu implementarea unor idei.

Cum a aparut visul? (te-a inspirat cineva, ai citit despre asta, ti-a venit o idee etc) si de ce ti se parea misto? Cat de nebunesc era?

In aprilie, cu vreo 5 luni inainte de imi dau demisia, m-am intalnit cu o prietena in oras si cam atunci s-a produs declick-ul. De o luna imi cautam o slujba trimitand un CV prost scris (mi se pare in continuare ca aiurea ca o pagina de hartie sa ma recomande si nu imi faceam timp ca sa il redactez bine) si nu prea gaseam ce imi placea; de 4 luni faceam sport; iar asta imi daduse aripi. In aprilie, discutia cu ea m-a facut sa imi dau seama ca pot iesi din bula mea, ca trebuie eu singura sa fac un pas, atat. Ma gandisem la un serial video pe care sa-l filmez pentru blogul meu ca sa arat ca inca “traieste” Andressa.ro. Am iesit si in club in seara aceea unde, sincer, m-am simtit ca un extraterestru. Nu mai iesisem decat… de Revelion. Cand lucrezi peste 10 ore pe zi si ai si un copil mic acasa, nu mai ai cand sa pierzi noptile. Si i-am intrebat, ca scapata de la un azil, pe unii din club: Dar voi cu ce va ocupati de sunteti aici, acum? Adica nu sunteti foarte obositi dupa 12 ore de munca si trafic? Acum imi vine sa rad, vorbeam ca o pacienta evadata de undeva, dar asa era viata mea, eram captiva. Poate ca nu era vina angajatorului, eu insami devenisem dependenta de acest program si mi se parea firesc. Nu ma oprea nimeni sa merg intr-o excursie in weekend, de exemplu, dar uite ca nu o faceam. Aveam nevoie de o rupere de ritm dramatica.

Imi imaginam, deci, o zi in care sa ma pot trezi mai tarziu daca sunt foarte obosita sau o zi in care sa nu lipsesc de la fitness din cauza ca trebuie sa ajung la o sedinta. Aveam nevoie de aceasta libertate nu numai ca sa fiu mai fericita, ci si mai eficienta. Cand creezi continut, ai nevoie de experiente, de inspiratie. Nu poti sta intr-un birou toata ziua si apoi sa crezi ca intelegi ce vor oamenii.

Ce te oprea sa te arunci in gol, cum arata scenariul pesimist?

Nu m-am gandit niciodata ca ma arunc in gol. Aveam niste idei despre ce urma sa fac si niste contracte. Pesimist era ca nu voi reusi decat sa castig bani din advertoriale pe blog, si tot era ceva. Sau ca ma voi angaja inapoi in televiziune, o vreme am avut si aceasta optiune. De fapt, cand mi-am dat seama ca vreau sa schimb ceva mi-am dat seama cat de mult depindea de mine asta si cat de mult amanasem ceva atat de simplu. In companie mi s-au oferit alternative la care nici nu ma gandisem pana atunci, cred ca eram nesigura si imi spuneam ca alta cale nu am. Nu am ales alta slujba insa, pentru ca eram deja cu mintea in alta parte, eram pregatita sa plec. M-am pus pe infiintarea unei firme si am semnat cu doi clienti. Imi imaginam ca voi angaja un om rapid si uite ca inca nu am facut-o. Am avut multe discutii cu posibili clienti, un fel de pitch-uri, dar putine s-au materializat. Uite un lucru pe care il stiam in teorie, dar nu si in practica: ce mult timp si resurse iti ia sa propui un plan cuiva care la final iti poate spune: “Poate la anul.”

Cum te-ai simtit efectiv cand te-ai aruncat? Ce te-a ajutat in proces? Care au fost sursele de curaj si de ce ai avut nevoie sa sustii schimbarea?

Nici nu stiu care a fost ziua ACEEA. A fost o zi in care am anuntat ca imi caut o alternativa. Ca vreau altceva. A fost apoi o zi in care am zis m-am hotarat, o sa plec la alt departament. Si a doua zi am zis: De fapt nu, plec din companie. Dar nici atunci nu mi-am depus demisia, doar am anuntat, ca ei sa poata incepe cauta un inlocuitor din vreme. Am depus demisia dupa inca vreo doua saptamani, cand aveam deja firma infiintata, cum spuneam, nu ma aruncam in gol. M-am aruncat dintr-un tren in alt tren.

Ziua in care am scris si am lasat demisia la HR a fost incredibila. Mi s-a parut ca am lasat o parte din minte in foaia aia, am fost atat de implicata la munca, imi iubeam atat de mult colegii, imi placeau glumele noastre, ale celor mai matinali din echipa, noi ne strangeam inainte de sedinte si faceam rapid revista presei, ne mai plangeam de copiii vesnic raciti sau insomniaci; in noua ani am trecut prin multe impreuna, majoritatea ne casatorisem in perioada asta, facusem copii; eram foarte atasata de echipa. Si acum mi-e dor de ei foarte mult (si din cand in cand vorbesc cu ei, ma duc pe acolo sau ne auzim la telefon).

In plus, era prima si singura mea slujba de om mare (mai lucrasem ca studenta doar, ma angajasem aici imediat dupa licenta si o scurta vacanta in Vama Veche). Invatasem la scoala de langa televiziune, cu visul de a ma angaja acolo; a fost ciudat sa accept ca s-a terminat aceasta etapa din viata mea.

Am scris pe blog ca mi-am dat demisia si atunci au aflat de fapt majoritatea celor care ma stiau in companie, dar nu lucrau cu mine direct (lor le spusesem eu). Multi au venit sa ma incurajeze, sa ma felicite, sa imi spuna sa ii caut daca am nevoie vreodata de ajutor sau de un sfat. M-a coplesit valul de intentii bune.

Am avut un preaviz lung, la care nici nu ma asteptam sincer, dar am venit in continuare la munca, asa cum trebuia. Dupa vreo 4 saptamani in care imi tot luam la revedere, ca-n Stan si Bran, dar nu plecam, a venit si ziua in care mi-am lasat legitimatia. Am plans enorm in ziua aia. Mi-am imbratisat colegii, ei mi-au facut cadou un ceas de mana si o husa de telefon personalizata cu logo-ul blogului meu. Sincer, am fost si usurata, dar si trista.

Care au fost primii pasi reali inspre vis?

Mi-am petrecut urmatoarele zile cu chestiuni administrative: contabil, banca. Nu prea intelegeam ce am de facut. Mi-am pus un hard mai bun pe macbook si am mers la sala. Am crezut ca o sa citesc o biblioteca, dar aveam deja mult de munca si nu am lenevit prea mult.

La ce stadiu esti cu visul acum? Cum arata visul in realitate, cum te simti, cum s-a schimbat viata ta dupa aruncatul in gol? Ai face-o din nou?

Ma simt bine, sunt foarte impacata cu decizia mea. As fi putut pleca mai devreme chiar, dar cred ca toate se intampla cu un motiv, intr-un anumit moment, in viata. Mi-ar fi placut sa calatoresc un pic mai mult inainte sa muncesc atata. Am fost un weekend la o prietena in Londra, atat. Cred ca o pauza mai mare era binevenita.

Ce ai invatat despre tine in tot acest timp?

Am invatat despre mine ca trebuie sa ma pretuiesc mai mult. Nu cred ca toti ar trebui sa ne luam weekenduri de 4 zile si sa bem cocktailuri pe langa piscine ca sa fim mai fericiti, nu asta vreau sa spun; munca e buna, munca e cool, dar cand simti ca poti mai mult sau vrei altceva, trebuie sa fii proactiv, sa iti implinesti singur visul, sa crezi in tine. Eu sincer am fost mereu un angajat model pentru ca am crezut mult timp ca voi fi, ca printesa din poveste, salvata de un cavaler cu cal alb, adica promovata sau sunata de un head-hunter. Nu regret ca am muncit de parca viata mea depindea de asta, dar imi pare rau ca am crezut ca nu depinde de mine sa fac altceva cand vreau. Uite ca de fapt povestea cu printesa are alt final. Se urca pe un cal alb si pleaca chiar ea.

Ai cateva sfaturi pentru cei care stau acum la birou si viseaza sa se arunce intr-o zi in gol?

Ii sfatuiesc sa invete mult. Sa nu petreaca fiecare zi de parca ar fi doar un numar intr-un calendar. Sa citeasca, sa faca mai mult decat li se cere, sa munceasca deja ca si cum ar munci pentru ei insisi. Asta e zestrea pe care o vor pastra atunci cand pleaca si incearca altceva: relatiile facute acum, impresiile lasate in urma, cunostintele dobandite. E important ca de acolo de unde pleci oamenii sa te regrete, sa-si doreasca sa mai lucreze cu tine. Si in viitor va conta tot asta: un client multumit e unul care se intoarce la tine si care te recomanda si altora.

Ii mai sfatuiesc sa aiba grija de sanatatea lor, sa bea apa, sa faca sport. Ai un singur corp in viata asta, intretine-l ca sa te simti bine in el cat mai mult timp.

Si nu in ultimul rand: fiti buni. Pentru mine, aceasta mantra a fost cea mai importanta. Vorbiti frumos cu cei din jur, oferiti-le ajutorul, timpul vostru. Suntem suma oamenilor pe care i-am ajutat in viata asta. Veti simti ca aceasta caldura se intoarce la voi, poate chiar inzecit.

Multumesc din nou, Andressa! You did it! 🙂