Ok, recunosc, m-am intors de la mare … si nu de acum, ci de cateva zile. Numai ca … pur si simplu nu imi venea sa scriu in blog. Si imi place mult sa vad blast-ul cu „Acum, cand tu citesti aici…” . Sincera sa fiu nu am chef nici acum, dar parca trebuie. Parca trebuie sa mai las undeva o bucatica mica mica din gandurile care imi tot trec prin cap. Plus ca e o zi de 15, numar important pentru mine, si mai e si ziua mea de nume. (intre timp s-a facut 16, dar ce mai conteaza…) Si m-am gandit eu ca …
As avea destule lucruri despre care sa scriu, dar o sa ma rezum la unul singur. Una din cele mai mari probleme ale mele: exprimarea sentimentelor. Simplu, direct, exact asa cum sunt ele. Ma consoleaza, putin intr-adevar, faptul ca mai sunt ca mine muuulti. Dar, daca ma gandesc mai bine, asta nu poate fi decat rau. Tu simti dar nu spui, eu la fel…
Pana la urma nu are sens nici macar sa scriu aici care cred eu ca sunt motivele. Clar, tine in primul rand de natura mea .. asa sunt eu, mai introvertita… haha… de fapt, fug de sentimentul de vulnerabilitate pe care l-as capata (ca deh, nu il capat niciodata) in momentul in care mi-as deschide sufletul. E chiar asa usor sa iti pui sentimentele pe tava? Unii chiar sunt capabili de asta. Nu ii admir, mi se pare un risc prea mare. Da, nu sunt in stare sa imi asum riscuri, ai dreptate. Dar… nu e un risc prea mare? E vorba de cel mai pretios lucru al meu, sufletul, si nu vreau sa il vad tandari. Sunt o lasaaaaaaa…. De fapt, de ce sa fim pesimisti? Poate persoana de langa mine chiar va aprecia. Gata.
Hai sa inchei, pentru ca lucrurile o iau pe panta aia deprimanta si chiar nu e cazul. Totusi, melodiile gen „If tomorrow never comes” au rostul lor si spun ceva ce majoritatea dintre noi chiar nu vedem. E stupid faptul ca e nevoie de un film ca de exemplu „Click” sau de o intamplare trista ca sa realizam ca trebuie sa spunem ce simtim si cat de importanti sunt unii oameni pentru noi.
Nu, n-o sa spun ca va iubesc pe toti…
Wednesday August 16, 2006 – 01:06am (EEST)
© Anca Banita