Nu mai cere voie pentru nimic. Fa-o si apoi plateste pretul cu bucurie

4 dimineata, intr-un hostel din Filipine. Statusem pana aceasta ora pentru un skype work-related, pentru ca Romania este cu 5 ore in urma. Imi simteam ochii extrem de uscati si stateam in picioare, cu telefonul in mana, poate-poate nu mi se va duce semnalul din nou, pentru a nu-stiu-cata-oara. Imi doream doar sa merg la culcare.

Fusese o discutie intensa, dificila, in care ne spusesem (aproape) tot ce aveam pe suflet. Inima mi-a batut repede de la inceput pana la sfarsit si cu viteza chiar mai accelerata la momentul feedback-ului indreptat spre mine. Stiam deja, in mare parte, ce urma sa aud. Stiam ca unele dintre actiunile mele nemultumisera unii colegi. Ma pregateam deja sa le explic de ce voi face totusi, in continuare, unele dintre lucrurile pe care mi le imputau. Era vorba despre un stil de viata pe care mi-l dorisem intotdeauna si era important pentru mine sa il continui.

––––––––

M-am uitat la mine si am realizat ce fac. Era un mecanism discret, care se intampla cam asa: intai, ma gandesc la ceva ce imi doresc. Eu-ul meu liber si bucuros incepe sa viseze si sa creeze. Ma entuziasmez, ma gandesc cum ar fi daca, imi fac scenarii si planuri. Si apoi… apoi tot ce am creat, este trecut printr-un filtru. Sau prin mai multe filtre. Ce vor spune x si y? Cum voi arata in fata lor? Oare ar fi de acord? Cum le incurc lor viata daca fac asta? Or sa spuna despre mine ca sunt nebuna/egoista/naiva etc.

Aveam nevoie, inconstient, sa stiu ca I am a good girl. De ce? Pentru ca nu as fi fost dispusa sa imi asum imaginea negativa pe care as fi avut-o in ochii lor. Cel putin pana acum.

Chiar atunci, pe loc, uimita de realizarea de moment, pentru prima oara, mi-am imaginat cum eu, Anca, voi face totusi lucrul respectiv si voi accepta ca asta ma poate face sa par in atatea feluri in ochii altui om, fie el coleg, parinte, prieten. M-am simtit eliberata.

––––––-

Ca toate lucrurile pe care le tragem dupa noi, si aceasta nevoie de aprobare vine din copilarie, cand ne uitam la ai nostri si asteptam sa ne spuna daca da sau daca nu. Am fost educati ca iubirea este conditionata si ca o primim doar daca ne comportam intr-un fel dezirabil. Invatam, de mici, cum trebuie sa reactionam ca sa primim iubire si pupici si nu vreo vorba grea.

Ai 2 optiuni

Asa ca, ai 2 optiuni cand vine gandul nebun: se poate sa te opresti din a mai face orice. Se poate sa pui pe pauza gandul rebel sau chiar sa-l reduci la tacere. Doar ca el ramane acolo, undeva, si o sa mai incerce sa mai apara. Daca e vorba despre ceva important pentru tine, va veni din nou si din nou. Cu toate astea, ai puterea de a-l opri si de a ramane la comportamentele deja verificate ca sunt pe placul celorlalti. Te linistesti pana la urma definitiv, iar visul este complet ingropat undeva in subconstientul tau.

In unele cazuri, insa, iti faci curaj si alegi cea de-a doua optiune: sa iesi din peisaj si sa urmezi gandul. Sa-i dai viata, sa urmezi o cale total dezaprobata de cei din jur, sa actionezi intr-o directie care ii afecteaza pe ceilalti, chiar daca pe tine te face fericit. Se poate ca, pe drum, sa ranesti diversi oameni prin lipsa ta de prezenta, prin niste decizii care au consecinte, prin faptul ca ai ales sa nu mai fii cu ei sau ai ales sa actionezi intr-o forma de neinteles pentru ei. In tot timpul asta, tu stii in interior ca ti-e bine.

Si ce se intampla daca totusi alegi sa ai curaj?

Daca alegi cea de-a doua varianta si te poti bate pe umar ca ai avut curaj, provocarile nu s-au terminat si asta e un lucru pe care abia acum il inteleg. Presiunea de a fi intr-un fel care ii face pe ceilalti sa nu te mai iubeasca la fel de mult (cel putin in mintea ta) este mare si greu de suportat si vine din acelasi loc, de la acelasi copilas care spune: vreau sa ma iubesti si acum si imi pasa. Este o permanenta stare de disconfort, cu care trebuie sa traiesti zi de zi. Prin asta trec toti deschizatorii de drum, toti ce-i care fac altfel decat majoritatea. In plus, trebuie sa-ti asumi responsabilitatea pentru tot ce vine la pachet, odata cu iesirea de pe drumul batatorit – suparari, bani pierduti, munca in plus, timp.

De multe ori, oamenii nu fac pasul spre libertate sau spre visul lor, pentru ca nu sunt dispusi sa plateasca acest pret al dezaprobarii, al sentimentului de vinovatie sau de dezamagire pe care il simt de la cei din jur + tot ce deriva de aici. Stiti ca e vorba aia: do it first, apologise later? Cam asa 🙂

Si, deci, ce-i de facut concret?

ASUMA-TI. IN OCHII UNOR OAMENI, DRAGI, PE CARE II IUBESTI, ESTI IN ACEST MOMENT UN OM DE NEINTELES/… sau .. completeaza tu mai departe cu etichetele de care ti-e cel mai frica.

Si e ok si asa. E ok. Repeta-ti asta pana cand te obisnuiesti cu ideea ca visele tale nu sunt si ale celorlalti. Si ca ei nu te vor iubi la orice ora din zi si din noapte, sau poate vor avea nevoie sa se regrupeze un pic. Ca iubirea este, de cele mai multe ori, conditionata. Cand mi-am putut spune prima oara in mintea mea: da, oamenii astia se simt dezamagiti de mine pentru ca eu am ales x si pot sa traiesc cu asta, am simtit o mare eliberare. Nu trebuie sa ma iubeasca nimeni non stop si e, de fapt, o nebunie din partea mea sa ma astept la asa ceva.

Atunci cand poti fi liber de asteptarile pe care le au ceilalti de la tine, esti liber cu adevarat si poti crea dintr-un loc de putere, nu dintr-unul de slabiciune si nevoie de a fi aprobat.

Iar asta nu este numai unidirectional. In acelasi timp, intelegi ca nu ai de ce sa proiectezi nici tu asemenea asteptari, ca ceilalti sa se poarte exact cum iti doresti tu. Si e greu, greu rau de tot si stiu ca nu ne iese mai deloc. Hai sa-i lasam pe oameni sa fie cine vor ei sa fie, nu cine credem noi c-ar trebui sa fie. Pentru ca, oricum, pana la urma, vocea din ei ii va duce tot inspre cine sunt ei de fapt.