De ce suntem asa de nefericiti? Despre criterii gresite si lipsa de sens

Povesteam in articolul trecut ca, acum 2 ani, mi-am luat o perioada de nimic de la … viata pe care o aveam. O viata in care nu ma regaseam, o viata pe care simteam ca nu eu am ales-o sau, cel putin, nu in mod constient si asumat. Din afara, totul parea minunat: un job misto, un salariu foarte bun, calatorii, conexiuni, super oportunitati de a creste profesional. Inauntru, simteam ca imi lipseste sensul, nu aveam pentru ce sa ma trezesc dimineata, cu adevarat. Munca de la “Let`s Do It, Romania!“ mai salva putin situatia, era singurul loc unde simteam ca imi aduc cu adevarat o contributie la ceva mai mare, la ceva frumos, la ceva cu care sufletul meu rezona. In rest, o imagine draguta, care ascundea destul de multa suferinta si confuzie. Stiam cu siguranta ca nu sunt pe drumul meu. Se mai regaseste cineva in descrierea asta?

Observ, de ceva vreme, aceasta lupta interioara tot mai pregnanta, care devine, cu timpul, din ce in ce mai greu de suportat. Aud, destul de des, discursuri de genul: “m-am angajat acolo si, timp de cativa ani, am muncit sa fiu cel mai bun, crezand ca asa voi fi fericit. Doar ca nu eram absolut deloc” sau “de fapt, eu intotdeauna mi-am dorit sa fac altceva. Numai ca n-am crezut ca pot sa fac bani din asta, asa ca m-am apucat de contabilitate. Si e ceva in mine care imi spune in fiecare zi ca nu e locul in care ar trebui sa fiu“. Descopar povesti despre oameni care, dupa ce au investit niste ani de munca intr-un domeniu pe care nu-l alesesera cu inima, s-au prins de asta si au spus “stop”.

Warning: acesta nu este un blog post despre “urmeaza-ti inima” si “fa ce-ti place”, pentru ca astea sunt niste realizari la care ajungi ori daca ai noroc de ghidare constienta inca de la inceputul vietii, sau, in cele mai multe cazuri, dupa multa munca interioara si/sau dupa foarte mult chin. Noi, oamenii, reusim mai degraba sa facem schimbari de la prea multa durere si nu din intelepciune. Acesta este un text despre a constientiza de ce am ajuns aici, cu cateva hint-uri despre cum putem regasi calea inapoi, cel putin cele pe care le-am descoperit eu, pana acum, pe drumul meu.

De ce, suntem, de fapt, asa de nefericiti? De ce, tot mai multi dintre noi, simtim ca, desi am facut totul ca la carte, ne scapa ceva major? 

In primul rand, eu cred ca este vorba despre criterii nepotrivite (ca sa nu spun gresite), pe baza carora ne-am format o imagine despre ce inseamna fericirea si cum o putem obtine. De mici am fost invatati sa valorizam siguranta, iar, pentru cei mai multi dintre noi, este valoarea numarul 1, care ne ghideaza tacit, de dupa cortina, toate actiunile si deciziile. Nu este bine sau rau, este ceea ce este. Am fost crescuti de niste parinti care au trait intr-o perioada in care siguranta era extrem de importanta, iar ei ne-au invatat ce au stiut ei mai bine. Siguranta se traduce in sfaturi si decizii de genul “ia-ti un job bine platit, chiar daca nu-ti place ce faci acolo“, “m-as fi apucat de pictura, dar pictorii mor de foame“, “du-te la o facultate care “se cauta“, “fa intai avere, si apoi poti sa te apuci sa traiesti“, “poti sa calatoresti si la batranete, cat esti tanar trebuie sa muncesti“, “trebuie sa ajungi cineva, sa ai un statut in societate” sau, cum mi-a zis mie un tip in Singapore “du-te unde sunt banii, lasa visatul“.  LOL. Noroc ca am fost pe faza si i-am spus “mai bine du-te unde-s visele, ca vin ei si banii” 🙂

Asa ca ne-am conformat. Eu, una, am fost genul care a invatat bine la scoala si care a ascultat mereu de parinti. M-am dus la ASE si am cautat, in primii 6-7 ani de munca, sa-mi fac o cariera, sa fac bani, si, foarte important, sa construiesc imagine si statut. Si … ce loc mai bun sa construiesti o imagine si un super statut daca nu munca in PR? 🙂 Doar ca, ce sa vezi, am ajuns acolo si nu mi-era bine. Aveam tot ce mi s-a zis ca trebuie sa am, eram cu lista in fata si bifam si, totusi, ceva nu iesea. Ne luptam ani de zile pentru ce ni s-a zis ca ne va face fericiti, obtinem joburi, facem averi si apoi … ne simtim ca si cum am tras lozul necastigator. Ne simtim pacaliti, simtim ca ne lipseste ceva. De multe ori, mai ales de la cei din corporatii, aud ca munca lor e fara semnificatie.

Asa ca, dupa ceva suferinta interioara, poate reusim, daca avem suficient curaj, sa facem pasul inapoi si sa ne uitam un pic la viata noastra. Poate ne luam “o perioada de nimic” si incepem sa ne punem, uneori pentru prima oara, niste intrebari noi, care au niste criterii si niste valori noi in spate: “ce ma face fericit?”, “mie ce-mi place de fapt?”, “eu ce-mi doresc cu adevarat?”. Intrebari care valorizeaza libertatea, bucuria, iubirea, pacea. Si acum incepe cu adevarat distractia … pentru ca, in multe cazuri, HABAR N-AVEM CARE E RASPUNSUL 🙂  Si uite asa incepe drumul inapoi catre tine insuti. Asa realizezi ca raspunsurile sunt numai in interior si asa incepe cu adevarat calatoria personala.

O alta intrebare pe care oamenii incep sa si-o puna este la nivel de semnificatie, de sens. Este prima intrebare pe care eu o pun la cursul meu de Branding Personal: care este viziunea ta? Cum poti tu contribui la a face locul in care traiesti mai bun, de a sprijini oamenii alaturi de care traiesti si, in final, viata? Intrebarea asta este fundamentala, pentru ca asa am fost creati, pentru a contribui fiecare, in felul nostru, la evolutia si bunastarea altor oameni, iar atunci cand nu faci asta, simti ca lipseste ceva. Pentru unii, la cursul de Branding Personal este prima oara cand isi pun intrebarea asa si le provoaca un super conflict interior, pentru ca realizeaza ca viziunea lor n-are nicio legatura cu alegerile profesionale pe care le-au facut si in care au investit deja ani buni. Si atunci cand iti dai seama de asta, ce alegi sa faci? Sa persisti intr-o directie safe, pe care o cunosti, in care ai investit deja resurse si timp, dar in care nu esti fericit, sau sa faci pasul in spate si sa-ti reoganizezi toata viata, ascultand acea micuta voce din interiorul tau, pentru prima oara? Din nou, foarte, foarte scary, nu-i asa? N-am fost invatati sa ne uitam in interior si sa valorizam ceea ce auzim de acolo.

Ei bine, cam despre asta este vorba. Despre curajul de a ne pune intrebari noi, indraznete, provocatoare, despre adevarul nostru interior. Si despre curajul, si mai mare, de a urma ce auzim de acolo.  Despre aceasta aventura scriu eu pe blog, o aventura absolut fascinanta, adevarata calatorie a fiecaruia dintre noi pe aceasta planeta. Iti va lua timp, va fi scary, pentru ca e un necunoscut total, va fi cu indoieli si confuzii. Insa, in final, numai pe tine te ai ca far calauzitor. Numai tu te poti conecta la tine si doar tu iti poti accesa puterea personala. Nimeni, absolut nimeni, nu are putere asupra ta, decat daca tu ii lasi sa aiba. Si nimeni nu stie ce e bine pentru tine. Nu te mai lua dupa altii orbeste! Trece prin filtrul personal orice auzi, inclusiv ceea ce citesti aici. Fa-ti din relatia ta cu tine o prioritate si investeste timp pentru a te asculta si a te cunoaste: mediteaza zilnic, mergi la terapie, tine un jurnal, trece in revista micile insight-uri, fa lucruri pentru tine. There is no other way to do it. O astfel de schimbare necesita timp si rabdare, vor fi multe blocaje de depasit si schimbari de convingeri limitative de facut. Este, de fapt, un switch de la minte la inima 🙂 Nu exista garantii 100% ca va fi bine, pentru ca nu exista un bine final, de nesurmontat, este o calatorie cu peripetii, cu genunchi juliti si lacrimi pe ici pe colo, cu tremurat si ceata totala uneori, care va dura toata viata. Dar si cu un nivel nou de bucurie si implinire, la fiecare depasire a unei bariere, pentru care toate vor fi meritat.   Iar tot chinul, toate lectiile invatate, se vor transforma in cel mai mare aliat al tau – atunci cand integrezi o lectie, poti fi de ajutor celor care sunt mai la inceput de drum decat tine, pentru ca ai trecut si tu pe acolo si stii cum e. Cam asta inseamna ca e despre calatorie, si nu despre rezultat. Insa, de data asta, esti pe drumul tau si ai drept calauza sufletul tau.

Si, uite asa, in ceva timp, vei incepe sa-i surprinzi pe cei din jur cu raspunsuri de genul “asa am simtit” … 🙂 🙂 Iar, la final, sa poti spune asta: