Acum ceva timp am participat la un eveniment dedicat voluntariatului, o Gala ce isi propunea sa premieze ONG-urile cu cele mai mari realizari de peste an. Noi am fost invitati ca reprezentanti ai “Let`s Do It, Romania!” si ne-am dus cu mare bucurie, mai ales pentru ca am vazut-o si ca pe o buna ocazie de a intalni oameni din zona sociala.
Evenimentul a inceput si, usor, usor, au aparut si castigatorii. Campanie dupa campanie, eram tot mai surprinsa de cei care urcau pe scena. Niste idei extraordinare si niste oameni minunati, de care, insa, nu mai auzisem nimic pana atunci (cu cateva exceptii, desigur). Cu fiecare ONG care isi facea aparitia, eram surprinsa si, totodata, ma intristam tot mai mult, intrebandu-ma cati oameni stiu despre aceste campanii si despre munca din spatele lor. Oare romanii stiu cata implicare si cate rezultate pozitive au ONG-urile care isi fac treaba pe bune in Romania? Si cate ONG-uri ar putea enumera un roman, spontan?
Asa am inceput sa ma intreb de ce lucrurile sunt asa cum sunt. Iar ce cred eu ca lipseste multora dintre ONG-urile din Romania este un om de comunicare. Un om care sa fie ambasadorul ONG-ului, un om care sa vorbeasca despre proiecte si realizari, un om care sa stie sa spuna povesti care sa atinga sufletul celor care le asculta. Iar ONG-urile nu duc niciodata lipsa de povesti emotionante. De oameni care sa le spuna, insa, da.
Stiu, ONG-urile nu au de cele mai multe ori bugetul necesar pentru a angaja un om dedicat numai comunicarii, insa eu vad o alta solutie. Este solutia pe care am gasit-o si noi la LDIR: un om pasionat cu adevarat de ceea ce face ONG-ul, un om care crede cu tarie in misiunea ONG-ului si in forta lui de schimba lucrurile in bine. Pasiunea spune cele mai frumoase povesti si are o putere de convingere incredibila. Un om la inceput de drum, deschis sa experimenteze si sa incerce tot felul de idei indraznete – asta e frumusetea in voluntariat – nu exista limite (asa cum se intampla in companii) pentru creativitate, care este vazuta, de cele mai multe ori, solutia in cazul unui buget mic sau inexistent. Un om care sa doreasca sa faca lucruri singur si sa invete din ele. Da, ar trebui sa stie putina teorie despre comunicare (cum se scrie si se trimite un comunicat de presa, cam ce presa este interesanta pentru el etc), dar care sa isi doreasca, mai ales, sa construiasca relatii – cu jurnalistii, cu bloggerii sau cu persoanele publice. Este posibil sa ii ia ceva timp pana va intelege cum trebuie organizata si structurata informatia, insa va invata asta treptat, din feedback si dintr-o analiza simpla a continutului deja publicat in presa.
Daca ONG-urile ar avea astfel de oameni in interiorul lor, sunt convinsa ca lucrurile ar sta mult, mult mai bine. Este nevoie de generatori de stiri si de povesti, de oameni care sa duca veste departe, tot mai departe. Asta va ajuta ONG-urile sa capete mai multa credibilitate, dar si mai mult sprijin. Daca ne gandim ca ONG-urile se bazeaza, in mare masura, pe sustinerea companiilor, devine usor de inteles de ce e nevoie sa construiesti incredere si sa comunici constant. Si, nu in ultimul rand, cu cat apar mai multe stiri in aceasta zona, cu atat presa le va lua mai in serios. Si, dupa presa, si publicul larg. Sa ai cine sa vorbeasca despre ce ai facut este la fel de important, in acest context, ca si ceea ce faci concret.
Asadar, dragi ONG-uri, luati-va putin timp si ganditi-va, daca nu ati facut-o deja: cine ar putea fi acea persoana care, pasionata fiind de activitatea voastra, s-ar putea transforma intr-un ambasador care sa comunice despre voi?
© Anca Banita