Cina pe intuneric

Imi place sa experimentez tot felul de lucruri care imi testeaza limitele, cel putin in mica masura. Imi place sa-mi colorez viata cu tot felul de experiente atipice, de la incercatul unei mancari cu ingrediente mai ciudate la mers la wowrkshop-uri de invatat lucruri noi. Ei bine, de data asta n-am crezut ca fac ceva extrem de special… insa m-am inselat 🙂 Am fost, pentru prima oara in viata, sa iau cina pe intuneric, la Blind Restaurant.

Nu stiu cum va suna la prima vedere, insa mie mi-a sunat relativ simplu. Da, ceva inedit, insa suportabil si interesant. Fun, chiar. Doar gandul ca ne vom distra incercand sa ne hranim reciproc fara nici un fel de indiciu vizual ma facea sa fiu foarte incantata. Am facut rezervare, am ajuns si am ales mancarea, pe lumina, totusi, ca sa vezi ce alegi… macar in poza 🙂 Si apoi a urmat intunericul total. Moment la care mie mi-a explodat, pur si simplu, mintea. O multime de idei m-au invadat, pentru ca nu realizasem nici o clipa ce inseamna intuneric bezna. Bezna, fara nici un fel de reper. Fara nici un fel de contur de silueta, miscare perceputa sau punct luminos. Cautam fara incetare si fara succes ceva, orice, o lumanare, o lumina, simteam o lipsa acuta de ancora in realitate. Nu gaseam nimic, nimic, nimic. Iar asta m-a facut sa ma simt total lipsita de control, vulnerabila, mica si fara nici un fel de putere. M-a dezechilibrat. Totul in mine striga sa plec, sa ies din camera inconfortabila, sa ma intorc la lucrurile cunoscute, linistite si sigure. Ma tot intrebam ce cautam acolo, cine ma pusese sa vin, ce mi-a trebuit cina pe intuneric… Am spus chiar ca eu plec. Dar n-am facut-o. Ceva m-a oprit.

Am ajuns la masa. m-am asezat si am incercat sa ma obisnuiesc. N-a fost usor si mi-a luat cateva minute, timp in care ma tot luptam cu gandurile mele. A fost prima oara cand mi-am dat seama cu adevarat ce inseamna sa nu vezi absolut nimic… e groaznic, mai groaznic decat ne putem imagina la o prima vedere, pentru ca nu realizam sentimentele de teama si vulnerabilitate extrema care vin impreuna cu dizabilitatea. Totusi, am facut eforturi sa acord atentie celoralte simturi, chiar daca simteam acut lipsa celui mai important dintre ele. Cuvintele prietenului meu m-au mai linistit, iar simtul tactil m-a ajutat sa identific obiectele care ma inconjurau. Cand a venit mancarea, mi-am concentrat atentia pe ea si totul a devenit un pic mai usor. Era incredibil de buna si parca avea mult mai mult gust! Incet, incet, atentia mea a zburat de la lipsa vederii, pentru ca am inceput sa fiu preocupata de alte lucruri. A fost amuzant sa caut in farfurie si sa nu stiu cand se termina mancarea, sa nu nu am nici cea mai vaga idee cum arata si sa ma chinui sa mananc si din cea de langa. Spre final, mi-am dat seama ca mainile ma pot ajuta si ca reprezinta un instrument nepretuit de contact cu lumea.

Chiar daca ne-am mai relaxat pe parcurs, o multime de intrebari nu ne-au dat pace pana la final: Cum arata camera? Cati oameni incap? Oare are culori frumoase? Oare o sa o vedem la final? Oare cei care lucreaza la restaurant ne filmeaza si se distreaza pe seama noastra? N-am aflat decat ca oaspetii nu sunt filmati, pentru ca beculetul de la infrarosu ar fi prea vizibil.

Restul a ramas un mister, pentru ca asta e si ideea: ca fiecare vizitator sa-si imagineze camera cum doreste. Nimeni dintre clienti nu a vazut camera vreodata!

In afara de teama si vulnerabilitate, am mai aflat si alte lucruri despre mine. De exemplu, ca nu m-am simtit mult mai libera in intuneric sa fac lucruri pe care nu le-as face in mod normal pe lumina. Era un pic mai usor fara greutatea unei priviri asupra mea, insa eram asa de obisnuita cu situatia de zi cu zi, incat nu m-am bucurat prea mult de absenta ei. E nevoie de ceva timp ca sa renuntam la constrangeri impuse timp de ani intregi. Apoi, ca imaginatia imi joaca feste tare de tot. Am incercat sa ma ridic in picioare si sa merg putin prin jur, sa sondez terenul, cu foarte multa luare-aminte. Am realizat numai dupa cateva minute ca mergeam aplecata, pentru ca mi se parea ca as avea un acoperis ca de mansarda deasupra capului. Pe intuneric, credem si mai puternic in ce ne imaginam, pentru ca nu mai avem ancore reale. La un moment dat, prietenul meu mi-a zis sa imi imaginez cum ar fi sa se aprinda deodata lumina si sa vedem o multime de oameni privindu-ne. Straniu si infricosator…

Am stat in cele din urma chiar mai mult decat ne-am propus la inceput, mult dupa ce mancarea se terminase. Spre final, devenisem curioasa sa explorez aceasta lume, sa aflu cu ajutorul simtului tactil ce ma inconjoara. Devenise mult mai usor si interesant. Intoarcerea la lumina a fost destul de naturala, insa experienta de acolo a lasat amintiri puternice. Mi se pare genul de experienta pe care o incerci o data in viata, dar care merita cu siguranta! Iar eu sunt hotarata sa incerc si alte experiente de aceste gen 🙂

Sursa foto: https://www.austinrelocationguide.com/Austin%20Blind%20Cafe.png