Despre libertate…

Ma simt putin ciudat. Chiar aveam chef sa scriu in blog: sunt singura acasa, e liniste si pot sa imi las gandurile sa zboare. Da, numai ca nu aveam o tema anume. Si asta nu e normal. Ieri, in drum spre Bucuresti, mi-au trecut atatea lucruri prin cap, lucruri pe care as vrea sa le vad scrise undeva… Si acum, cu totul alta stare. Ma gandeam: ce as putea scriu sa para interesant sau atractiv pentru lumea care, eventually, va citi? Si atunci, mi-am dat seama de cea mai veche problema a mea: ce va spune lumea? Recunosc, am suferit si sufar inca, intr-o mai mica masura insa, de aceasta “boala” sa-i spunem: faptul ca imi pasa de parerea celorlalti. Acum, chestia asta are 2 fetze: se poate sa fie faptul ca imi doresc mult aprecierea, recunoasterea si acceptarea din partea celorlalti, sau poate e teama ca nu as putea face fata in cazul in care ceilalti nu ar fi de acord cu ce fac eu si atunci ar trebui sa ii infrunt. Cred ca in cazul meu, mai des a fost vorba de prima varianta.

Ani intregi m-am luptat cu tot ce inseamna relatie cu ceilalti. Si pot sa spun ca am incercat cam tot ce se putea. Prin copilaria mea si prin scoala generala asa, am incercat sa fiu fata draguta, care se poarta frumos cu toata lumea. Urmarea ar fi fost ca toaaata lumea sa ma iubeasca si sa traim in pace si armonie. Wrong. Nu s-a intamplat bineinteles asa ;)) Da, da, mi-am dat si eu seama ca nu asta e calea! Am avut si eu declick-ul, dupa ce am citit un articol intr-o revista cu o tipa care se purta frumos cu toata lumea, si nu obtinea nimic, iar apoi, cand si-a schimbat comportamentul, s-a schimbat treaba. Mi-a ramas si acum in cap, dupa destui ani. In plus, am inceput sa am sentimentul ca sunt luata de fraiera … si atunci a venit intrebarea: de ce fac eu asta???

Daaa… si apoi am dat-o in cealalta extrema: am avut grija ca in cateva luni sa par o scorpie in ochii multora si sa provoc niste conflicte. La inceput m-am simtit bine, desi nu eram obisnuita cu noua ipostaza, dar mi-a trecut … nici varianta asta nu e buna.

Am ajuns la un echilibru… sa zicem, insa doar teoretic. Adica stiu cum ar trebui sa fie. Mi-as dori sa nu imi pese decat de cei dragi, putini la numar deci. In rest, NIMIC. E oare posibil? Imi place ideea asta, de om caruia nu ii pasa de ce se va vorbi despre el dupa ce a spus exact ce gandea, de barfele care circula despre el, de parerea pe care o creaza cuiva cand refuza, critica sau are o opinie contrara celorlalti, care nu e intimidat de privirile oamenilor atintite asupra lui cand apare, cand vorbeste. Omul acela care nu se gandeste sa impresioneze, asa ca nu isi ia ipod-ul pe strada pentru ca poate chiar nu ii place sa faca asta, care nu isi doreste din tot sufletul sa se vorbeasca despre el, sa fie cautat si sa i se ceara parerea. Probabil asta inseamna sa fii liber: sa poti face oricand ce vrei, fara sa iti pese de “societate”, bineinteles, fara a-i deranja pe ceilalti… prea mult. Spun asta pentru ca exista exceptii … aici vorbeste egoista din mine. Exista lucruri care ii deranjeaza pe ceilalti si de asta nu le facem. Nu ma gandesc la chestii grave, insa exact momentele in care regulile alea sunt incalcate, dar care iti dau sentimentul de libertate, sunt atat de pretioase. Ce ar inseamna sa fiu libera? Sa fac exact ce simt, cand simt. Sa pot sa tip daca am chef, fara sa imi fac griji ca ma aflu pe banca in parc si ca jumatate din parc se va uita la mine, sa merg pe jumatate dezbracata pe strada si sa imi fie complet indiferente privirile uluite ale trecatorilor, sa ma duc singura in locuri in care, deh, ar parea patetic sa fie vazuta o fata singura, sa nu imi mai pese de ce va spune W cand va afla ca am zis ceva despre el. Lista e atat de lunga .. si e amuzant faptul ca cine citeste se gandeste: Doamne, fata asta chiar nu poate trece peste anumite lucruri. Mai gandeste-te o data. De cate ori nu ai preferat sa taci, din cauza ca stiai ca daca vei vorbi toate privirile se vor intoarce asupra ta, de cate ori nu ai stat acasa din cauza ca nu aveai cu cine sa iesi si nu puteai sa fii vazut/a singur/a, de cate ori nu ai refuzat sa faci anumite lucruri care de fapt ti-ar fi placut, doar din cauza ca te-ai gandit ce va spune lumea … ? Cand am devenit constienta de cat de mult ne prefacem, de cat de mult actionam altfel decat ne-am dori de fapt, am inceput sa vad asta peste tot, la fiecare pas. Si asta m-a uimit.

Acum vine partea bizara: vorbeam de oamenii aia care fac exact ce vor si ce simt, carora nu le pasa de oamenii care nu au vreo legatura cu ei. In momentul in care reusesti sa te detasezi de tot, in momentul in care ceilalti iti sunt complet indiferenti, atunci incepi sa contezi pentru ei. Chiar si pentru multi straini. Chestia asta nu merge decat daca e reala, si nu daca planuiesti sa afisezi o astfel de imagine. Am incercat si eu, si merge.

Ar fi deci usor, nu? Nu e chiar asa… in fiecare zi ne lovim de tot felul de provocari, iar dorinta de a fi admirati si de a impresiona e uriasa. La un moment dat, i-am spus unui prieten ca mi-as dori sa nu imi pese de nimeni si de nimic. Mi-a spus: ” ar inseamna sa nu ai pentru ce sa traiesti, ai avea o viata goala”. Mdea, nu ma exprimasem bine. Stiu ca oamenii sunt importanti. Dar nu toti, si chiar nu conteaza ce spune “lumea”. Si acum incerc sa ma autosugestionez…

Concluzia e ca nu imi pasa cine imi citeste blogul, si nu scriu aici pentru cineva anume sau pentru “lume”. Ok, mint, tot entry-ul asta l-am scris cu gandul la un personaj fictiv care va citi. Dar chiar imi doresc mult de tot sa nu imi pese absolut deloc daca nu citeste nimeni. E in primul rand pentru mine, si aici nu mint. Si desigur, nu ii voi face reclama. Nu mi-a placut niciodata treaba asta, dar asta e alta discutie. Oare cati dintre cei care scriu un blog o fac fara sa se gandeasca daca cineva il va citi? Daca exista cineva asa, vreau si eu sa-l cunosc!! (Asa ca lasa-mi te rog un mesaj )

Inca ceva si gata: scriind in blog ma simt la fel ca un personaj dintr-un serial care mi-a placut mult, Carrie. Se inspira din viata reala cand scrie si isi pune intrebari. Cred ca am o pasiune pentru asta… anyway, pot vorbi la nesfarsit aici. Si asta a fost un entry despre libertate…

Saturday July 15, 2006 – 12:01am