Am avut intotdeauna o admiratie secreta pentru oamenii care au curaj sa spuna ce gandesc si carora nu le e frica sa fie in opozitie cu alti oameni, fie ei si o majoritate infricosatoare. Oamenii care, desi sunt criticati foarte mult si considerati neconstructivi, lipsiti de diplomatie, prea directi, sunt respectati si apreciati tacit de toata lumea. Si asta pentru ca si restul si-ar dori sa aiba curajul lor.
De asemenea, mi se pareau foarte misto oamenii cu temperament vulcanic, carora le clocoteste sangele in vine, care fac in fiecare moment ce simt. Care isi iau ce isi doresc, care se lovesc de multe lucruri, dar le accepta pe toate asa cum vin, care nu analizeaza prea mult fiecare cuvant si fiecare reactie. Care dau totul, ard in momentul acela, spun tot ce au pe suflet, iar apoi se intorc racoriti si stiu ca nu a mai ramas nimic… nici o urma care sa nu ii lase in pace zile si nopti viitoare.
Toate aceste cuvinte vin din partea unui om calm, calculat, foarte atent cu ce spune si cum e interpretat. Nu imi ieseam din fire, nu reactionam impulsiv, gandeam foarte mult inainte sa fac vreo afirmatie. Si nu-mi placea. Mi-as fi dorit sa fiu … ca cei despre care am povestit. De multe ori, ramaneam cu lucruri nespuse, care se transformau in intrebari in mintea mea: „de ce n-am spus ce cred cu adevarat?”, „de ce n-am facut pur si simplu ce simteam?”, „”de ce fac mereu asa?”.
Ei bine, nu stiu cand si nu stiu cum, s-a produs switch-ul si am trecut in prima categorie. Unul dintre motive e sigur faptul ca am patit de multe ori ca, desi stiam dupa discutii in particular, care e parerea fiecarui membru al unui grup, sa ma trezesc intr-o discutie in plen ca nimeni nu mai recunostea nimic. Si atunci mi-am asumat eu rolul acesta. Si am descoperit ca … nu e cu nimic mai bine. Da, e un sentiment placut ca am curaj si ca spun ce cred si ce simt, insa ideea ca trebuie sa spui lucurilor pe nume – unor lucruri de multe ori nedorite – e foarte greu de suportat. Eu una simt cum ma transform intr-o vrajitoare si nu stiu ce sa fac cu asta 🙂 Pozitia asta nu e foarte placuta, chiar daca e una autentica.
Apoi, impulsivitatea a aparut si ea. Acum mi se pare o dovada de imaturitate sa nu te poti controla si nu mi se mai pare interesant sau revigorant. E doar pe moment si cred ca taria de a nu te lasa prada placerilor temporare e o mare virtute. Sunt intr-o mare dilema si legat de asta.
Cred ca diferenta dintre cele 2 categorii este si legata de greutatea cuvintelor, dar si de profunzimea lor. Cu cat faci mai des pasul spre a da lucrurile pe fata, cu atat lumea se obisnuieste ca esti asa si nu le mai ia asa de „in plin”. Atunci cand esti un om calculat, care analizeaza totul, o parere spusa dupa indelungi cugetari ar putea sa atarne mai mult, plus ca este de multe ori o dovada de minte limpede si maturitate.
Dilema mea insa ramane: eu de unde sunt de fapt? 🙂 Voi din ce categorie faceti parte?
24 iunie 2011 at 08:37
eu zic ca sunt inca in prima, cu unele sanse de vindecare. nu e tocmai ok sa fii transant, coleric si prea direct. o sa vezi 🙂
24 iunie 2011 at 13:33
Nico, multumesc frumos pentru cuvintele tale… da, stiu, in the end cu mine raman si trebuie sa fiu happy, ai dreptate totala! 🙂
Leonard Dobre: deci tu spui ca trebuie alese momentele cand zici ce ai in minte? nici eu nu spuneam ca o fac in mod constant, dar ca exista niste momente in care trebuie spuse niste lucruri destul de grave…si aici nu stiu cum sa procedez. Cum adica fix in momentul in care trebuie?
Andrei: ce ti s-a intamplat de zici asta? :))
4 Comments
Anca, parerea mea este ca esti cel mai frumos om inside and out cand esti natural, mai natural ca santal 🙂 si uneori naturaletea nu este pe placul tuturor si multi judeca , it’s human nature dar nu esti naturala pentru ei ci pentru sufletul tau. Cand suntem naturali traim intens si trai cum alegem si daca asta simti atunci nu te mai gandii departe de asta. Nu te pune singura intr- categorie sau alta doar ca sa apartii unei lumi ca o sa te simti mai singura than ever. Cred ca cel mai greu este sa stay true to yourself si ne maturizam, crestem si invatam din experience , invatam de la oamenii pe care ii cunoastem dar in the end the race is with you not with them, trebuie sa fii good with you, ceilalti sa paseasca usor ca pasesc pe sufletul tau cu ups and downs si nu trebuie sa iti spuna ce sa faci ci sa te asculte, sa-ti asculte si tacerea ca spune multe.
Sentimentul acela de „vrajitoare” apare mai degraba cand judecam o alta persoana la nivel superficial si impartasim acea judecata.
Consider ca timing-ul este totul. Sa zici tot timpul ce gandesti devine la un moment dat stresant. Dupa indelungi cugetari s-ar putea sa nu mai aiba acelasi farmec.
Cheia e sa spui lucruri cu greutate, care chiar te-ar face sa plangi, fix in momentul in care trebuie, fara ezitari. Unii pot cataloga asta drept instinct, insa e mai mult lipsa „zgomotului” mental si sa fii conectat cu cine esti cu adevarat la nivel profund.