Hai sa vorbim despre …
Roluri si masti. That`s right. Ce facem cei mai multi dintre noi, in fiecare clipa, de fiecare data dintr-o alta cauza, cu un alt motiv si cu o alta explicatie. As fi ipocrita sa spun ca eu nu joc niciodata un rol, desi atunci cand mi-am pus intrebarea sincera “eu fac asta?” mi-a luat cateva secunde sa realizez ca da … dar asta din cauza ca m-am obisnuit atat de mult cu ele, rolurile.
Cred ca nu am inceput prea bine, iar sinceritatea asta nu va duce la nimic bun. Nu stiu de ce, de fiecare data cand scriu in blog, debordez pur si simplu de sinceritate si simt ca nu pot minti. Chiar daca stiu ca poate citi oricine .. poate ca incepe sa nu imi mai pese de Lume. Good for you, girl
Sa revenim. Oamenii se protejeaza cu ajutorul mastilor… asa ar raspunde cei mai multi la intrebarea “de ce e nevoie de masti?” .. Se pare ca .. le e frica de ceva rau de tot .. le e frica sa li se descopere punctul slab, sa afle ceilalti ce ii raneste. Intr-un cuvant, le e frica de vulnerabilitate. Si de aici … e usor de ghicit. Cream o multime de masti, adaptate la persoana, situatie, obiectiv. Ce e si mai amuzant, e ca suntem incantati cand ne iese, si credem ca avem un talent nativ de disimulare. E obositor sa te raportezi mereu la altii, sa ii folosesti pe ei ca pe o oglinda. Si in plus, asa nu ajungi nicaieri, pentru ca nu ii poti multumi niciodata pe toti. Si ar fi ceva artificial, o imagine care nu face altceva decat sa arate cat de influentabil, cat de dependent esti de cei din jur. Sunt atat de importanti, incat ai o masca pentru fiecare dintre ei. Nu ar fi mai usor sa iti construiesti o imagine reala, aceeasi pentru toata lumea? Take it or leave it. Simplu. Adevarul e ca nu suntem in stare, de cele mai multe ori sa ne acceptam, sa avem curajul de a ne arata asa cum suntem si de a lua in calcul si varianta ca am putea fi respinsi, raniti. S-ar putea ca la un moment dat sa ajungem prea departe, sa ne trezim confuzi, si sa nu mai stim nici macar noi care e adevarul… l-am pierdut undeva pe drum, atat de bine ne-am prefacut. Momentul in care nu te mai recunosti pe tine e cel mai trist, si e cel mai rau lucru pe care ti-l puteai face tie, cel mai bun prieten al tau. Ce paradox .. ai ajuns exact acolo unde nu voiai. Poate parea mai putin grav sa iti faci tu rau decat sa iti faca altii. Asta pentru ca ar trebui sa accepti ca altcineva a fost mai tare ca tine si asta doare .. orgoliul sufera. Cineva ti-a cunoscut slabiciunea si a profitat de ea … s-a terminat lumea … lol. E dureros, asa e, dar nu e sfarsitul lumii (ai inteles, “necunoscutule de pe 360”? Nu zambi…) Esti destul de puternic sa te ridici, si sa privesti inainte, nu? Cel putin stii ce te-a lovit… dar, ia gandeste-te … ce faci in momentul in care masca te-a inlocuit, si tu, the real one, esti pierdut in ceata? E mai buna starea asta de plutire in minciuni, intr-adevar, neatins de nimic, aparent? E cam liniste, si nu simti mai nimic. Chiar vrei sa traiesti asa toata viata? Te multumesti cu atat de putin?
Atunci n-ai inteles nimic…
Thursday September 7, 2006 – 10:43pm (EEST)
© Anca Banita