Nimanui, nu? Ti-a venit sa spui asta, in primele 5 secunde de gandire? Oare e chiar asa simplu?
Ani de zile am asteptat, fara sa-mi dau seama, aprobarea cuiva ca sa fac diverse lucruri. Un timp, au fost parintii mei. Cine dintre noi nu si-a dorit sa-l multumeasca pe tata, sa il auda zicand “sunt mandru de tine!”, sau sa o vada pe mama bucuroasa de o reusita personala? Cand suntem mici, parintii sunt Universul nostru si, pana la un punct, liantul nostru pentru a supravietui. Invatam, prin diverse cai, cele mai potrivite comportamente prin care sa fim acceptati, strategiile care ne fac sa ne simtim iubiti, primiti in familie si in comunitate. Ne dorim aprobarea si iubirea lor cu orice pret. Si suntem dispusi sa facem aproape orice pentru a le primi.
Doar ca, odata crescuti, se poate intampla sa ne tot uitam in urma, pentru ca poate n-am primit ce ne doream cand eram mici. Se poate sa cream noi si noi scenarii, cu persoane noi, care respecta anumite tipare ale parintilor nostri, pentru a castiga acel ok pe care nu l-am primit in modul in care aveam nevoie sau in care credeam noi ca e bine pentru noi. Sau poate ne alegem acelasi gen de parteneri pentru a ne demonstra noua insine ca meritam acea iubire si acea aprobare. De cele mai multe ori, nu are nicio legatura cu noua persoana din viata noastra, pe care nici macar n-o vedem. Ea reuseste doar sa recreeze acel scenariu cu tata sau cu mama, iar noi avem o noua speranta ca vom schimba finalul. Si da, e greu sa lasi asta in urma. E dificil sa vezi, in primul rand, ca asta cauti si apoi, e greu sa renunti si sa accepti ca uneori gandurile, deciziile, drumurile sunt diferite pentru fiecare dintre noi. Si e ok sa fie asa. Suntem copiii parintilor nostri, dar nu suntem copiile lor.
Si nu doar parintilor le cerem aprobarea si ne-am dori, chiar si dupa 20 si ceva de ani, sa fie de acord cu ce facem. Mai avem apoi prieteni, iubiti sau poate vreun guru spiritual, care trebuie sa ne dea voie s-o apucam intr-o directie. Parca simtim ca nu meritam sau ca nu suntem in stare sa aranjam lucrurile pentru noi. Eu m-am surprins de multe ori ca aveam nevoie de o validare, aveam nevoie ca cineva sa-mi confirme ceea ce eu simteam foarte clar inauntrul meu, pentru ca nu aveam incredere in mine. Chiar am ajuns, la un moment dat, ca cel mai drag prieten al meu, Sergiu, sa-mi spuna intr-o situatie: “Anca, uite, iti dau eu voie sa pleci din povestea asta. E ok acum?“, asta cumva ca gluma, pentru ca stiam de fapt adevarul: ca nu ai nevoie de confirmarea nimanui pentru a face ceva. Nu ai nevoie ca cineva sa-ti dea voie sa-ti traiesti viata asa cum iti doresti. Ai nevoie doar de aprobarea ta. Nimeni nu stie ce simti tu cu adevarat.
Cat de mult mi-as dori ca oamenii sa spuna mai des: am facut asta pentru ca asa am simtit si sunt multumim de mine. Iar asta e tot ce conteaza.
Si, acum ca intelegi asta, nu inseamna ca jocul s-a sfarsit si totul devine usor. Cred ca anii de “fii cuminte”, “stai locului”, “nu vorbi neintrebat”, “ai gresit, du-te la colt” si altele si-au pus o amprenta puternica in sufletul nostru. A ne da NOI voie, poate inseamna ceva foarte scary: inseamna, pe de-o parte, sa avem incredere in noi si in ceea ce ne spune intuitia, iar asta inseamna sa construiesti o relatie sanatoasa cu tine, ca s-o poti auzi. Apoi, inseamna sa fim vulnerabili si sa ne aruncam in gol cu curaj, dandu-ne voie sa gresim, sa ne lovim, sa simtim, sau sa fim afectati intr-un fel de cei din jur. Inseamna sa credem ca meritam lucrurile frumoase pe care visam sa le experimentam. Si, cel mai important, inseamna sa ne asumam responsabilitatea pentru tot ce va veni.
E mult, poate chiar coplesitor uneori? Totusi, daca nu ne dam voie, vom rata toate lucrurile minunate care sunt pregatite acolo pentru noi. Vom pierde ocazia de a ne intalni pe noi si darurile noastre. Iar mie, una, aceasta calatorie mi se pare fascinanta! 🙂
Sursa foto – ID 57692145 © Gajus | Dreamstime.com
© Anca Banita